Un vis, mai bine spus o reverie a personajului principal, Mircea Băleanu, unde apar şi primele indicii despre cele trei culori din titlul romanului, este descris de autor astfel:
„Al¬bastru şi multiplicat ca fumul pipelor pe sfârşite, ecoul abecedarului simfonic zbura din cutiuţele de lemn, drept în sus, ca sufletul sinucişilor cu dinamită. Odată ajunse în tavanul roş-pompeian al Ateneului, toate aceste fire imaginare se îndoiră ca nişte undiţe, la vederea cărora delfinii de aur îşi încovoiară spinarea şi spaima lor se contopi cu spai¬ma arcuşelor din orchestră, care, de data asta, rămăseseră inerte ca gâturile unor girafe împăiate.”

Mircea Băleanu este un tânăr care are succes la femei şi totodată nu-şi găseşte locul în societate. Nici faptele de arme ale României în prima parte a primului război mondial, nici Bucureştiul nu sunt pe placul lui. Autorul descrie în câteva rânduri starea de incertitudine, de frică în momentele când se anunţau noi bombardamente asupra capitalei.
„Cât ai clipi din ochi, în stradă nu mai rămăsese nimeni. Cetăţenii anonimi şi reprezentanţii forţei publice intraseră parcă în pământ. Tramvaiul cu cai dispăruse şi el. Balcoanele păreau acum nişte colivii goale, iar feres¬trele căptuşite cu hârtie albastră, pleoapele unor călugăriţe în rugăciuni.”

Mircea Băleanu povesteşte, cu eleganţă, despre aventurile sale din Bucureşti.
Relaţiile dintre mine şi doamna Charlota Grümberg sunt de aşa natură că, în prima săptămână după ce m-am mutat la dânsa, i-am zis "coană Lotty", iar după alte trei zile, "dragă Lotty".”

Cu altă ocazie, o fierbinte scenă de dragoste cu o altă admiratoare este descrisă de Minulescu folosindu-se de elemente din filozofia indiană. E admirabil cum scriitorul spune esenţialul unei scene de amor fără a fi nicio clipă vulgar:
„Pe capacul cufărului boltit ca spinarea unui elefant sacru ne alipim atunci sfioşi ca într-o poveste de pe malul Gangelui şi porţile Nirvanei se deschid să ne adăpostească din nou împreună, dar numai pentru o singură clipă şi pentru cea din urmă oară.”

Lotty e o gazdă binevoitoare, iar sentimentele lui Mircea Băleanu sunt exprimate gastronomic:
„Lotty e o femeie ideală. Eu o iubesc fiindcă e caldă şi dulce ca o ceaşcă de ciocolată cu frişcă.

Aceeaşi Lotty e plasată în roman şi în alt registru, dar tot gastronomic:
„Ce femeie delicioasă e Lotty!... Eu o iubesc fiindcă e caldă şi dulce ca o chiflă rumenă, abia scoasă din cuptor!...”

Doamna Lotty Grümberg e supărată câteodată. Atunci
„ scrâşneşte din dinţi şi îşi presează buzele ca nişte Dardanele în miniatură. De data asta, arhipelagul nu-şi mai amestecă apele cu Marea de Marmara”.

Mircea Băleanu ştie totul despre femei. El observă că
„Suprema cochetărie a femeii, când ţi se dă pentru prima dată, este să-ţi zică ţie "nu" şi ei "da". În felul acesta se împacă reciproc amorul propriu al celor două sexe şi actul se săvârşeşte conform ritualului profan, de către ponti¬fii cu drepturi şi cu îndatoriri egale.”

Personajul principal al romanului spune despre el însuşi:
„...eram scriitor, ziarist, avocat şi, pe deasupra, prieten bun cu ministrul Instrucţiunii Publice, şeful cenzurii.”

Are o meserie pe care, din descrierea de mai jos, aş zice că recunoaştem nişte elemente ceva mai actuale...
„Dezlipim plicurile şi citim scrisorile ce nu ne sunt adresate nouă. Profanăm toate podoabele sanctuarelor sufleteşti: dragostea celor care se cheamă, curiozitatea celor care se caută, nerăbdarea celor care se aşteaptă şi nedumerirea celor care se chinuiesc.”

Boemul personaj minulescian frecventează renumita cafenea „Capşa”.
„La Capşa, respectul vârstei primează greutatea raţiunii. Fiecare din ei leagă evenimentele prezente de amintirea unui pretins eroism personal. Închişi ermetic în borcanele de sticlă ale trecutului, s-au pomenit deodată cu etichetele şterse de frecătura anilor.”

Primii ani ai primului război mondial nu ne-au prins prea bine pregătiţi...
„...aeroplanele duşmane bombardau Bucureştii de câte două ori pe zi. Tunurile noastre îngheţaseră la Arhanghelsk, iar escadrilele aeriene se rătăciseră pe Volga. Aliaţii ne mângâiau cu bileţele dulci trimise prin telegrafia fără fir, iar ruşii cântau "Boje ţaria hrani" şi aşteptau ordine să se bată şi ei odată ― cu nemţii sau cu românii ― le era egal. Armata noastră plecase la război pregătită ca pentru o vânătoare de iepuri.”

Neputinţa individului care se simte apăsat de vremurile în care trăieşte, resemnarea omului care ştie că nu poate schimba nimic...
„Ştiu bine că şi eu, ca şi alţii, nu suntem decât un fragment din fresca decorativă a unui zid cuprins de igrasie. Aceeaşi soartă ne aşteaptă pe toţi. Fiecare, însă, trebuie s-o întâmpine cu prestigiul propriei lui personalităţi.”

Omul nu poate scimba nimic, dar viaţa trebuie trăită zi după zi, cu bune şi cu rele. Metaforic şi inspirat ca de obicei, Minulescu scrie:
„Un roman tipărit complet într-un volum rămâne de multe ori cu filele de la mijloc netăiate. Un roman tipărit în fascicole însă se citeşte capi¬tol cu capitol, filă cu filă, rând cu rând.”

Nu acţiunea romanului primează la Minulescu. Uşurinţa folosirii simbolurilor pentru a caracteriza personajele operei sale, iată ce trebuie avut în vedere la marele poet simbolist român.
Unul dintre personaje,
„ Blebea, vorbea curent şase limbi şi scria cu uşurinţa rândunicii care încondeiază luciul apelor calme, cu hieroglifele zborului ei fantezist...”

Altă doamnă din romanul lui Minulescu are părul negru, de unde
„câteva şuviţe albe şerpuiesc lipsite de orice disciplină, ca şi râurile dintr-un atlas geografic. E înaltă ca un obelisc şi impunătoare ca o piramidă. Vocea ei gâlgâie ca un clarinet şi mişcările corpului o în¬doaie ca pe o floare a soarelui în asfinţit.”

Chiar scenele de război sunt descrise de autor în modul său personal:
„Şi Zepellinul se apropie nesupărat, ca o havană aprinsă din vârful căreia o mână invizibilă i-ar scutura scrumul fierbinte pe noi.”

Lui Mircea Băleanu viaţa îi oferă prilejul să nu se mai recunoască uneori:
„Parcă aş fi beat. Picioarele mi se îndoaie ca nişte macaroane opărite.”

Mai e puţin şi trece un secol de la apariţia romanului. Bucureştiul lui Minulescu şi Bucureştiul de azi se identifică până la confuzie. Parcă ar vorbi autorul de capitala României din secolul XXI...
„Strâmte şi sucite ca nişte gâturi de cocostârci sugrumaţi de eticheta grădinii zoologice, străzile Bucureştilor au pavajul pestriţ şi niciodată complet. Plăcile de bazalt ale trotuarelor sunt mobile ca nişte clape de pian, felinarele sparte, rigolele pline de noroi şi canalele împuţite.”

Alt fragment despre Bucureştiul lui Minulescu mi-a atras atenţia. Din păcate, pare a fi un reportaj de ieri...
„Bucureştii îţi fac impresia unei imense grădini fără stăpân. Pungaşii, vagabonzii, înfometaţii şi tot felul de oameni fără căpătâi intră în ea nesupăraţi de nimeni ― unii să-i fure fructele, iar alţii să-i murdărească peluzele cu produsul necesităţilor fizice.”

Autorul ştie multe despre istoria Bucureştiului. Mi se pare important de observat că referindu-se la clădirea Ateneului, pot citi în roman:
„Puvis de Chavannes n-a putut picta marea frescă din sala Ateneu¬lui, fiindcă pontifii frumosului de pe vremea aceea au găsit că cerea prea mult două sute de mii de lei.”

De la capitală, Minulescu trece la politica dâmboviţeană:
„Deşi trec drept capitala României, Bucureştii propriu-zis nu sunt ai nimănui, fiindcă România însăşi nu este decât uzufructul unui cerc restrâns de oameni, care mâine nu mai sunt nici ei cei de astăzi. Mâine, însă, probabil că Bucureştii vor fi ai nemţilor!...”

Foarte mult mi-a plăcut trecerea făcută de autor de la critica politicii dâmboviţene la Dâmboviţa însăşi, apă curgătoare cu ifose de fluviu important. Mutarea capitalei pune nişte lucruri pe făgaşul lor normal:
„Ce apă parvenită şi Dâmboviţa asta!... Întâmplătoarea ei rudenie prin alianţă cu capitala îi asigurase în geografia ţării o situaţie superioară tuturor celorlalte ape curgătoare din România. Şire¬tul, Prutul, Argeşul, Oltul şi chiar Dunărea, trebuiau să i să ploconească până la pământ şi să-i recunoască celebritatea din Enciclope¬dia Larousse. De data asta însă, importanţa Dâmboviţei fusese redusă la aprecierea justă a duşmanului, care o judecase probabil după insuficienţa debitului de apă şi dezgustătorul ei hal de murdărie.”

Prezenţa duşmanului în Bucureşti e totuşi un rău necesar.
„Mă doare în suflet perspectiva prezenţei duşmanului la Bucureşti. Dar, ca un bun patriot ce sunt, nu văd altă soluţie să scăpăm de ruşinea monumentelor noastre artistice.”
Anii războiului sunt ani grei, ani în care
„Se vorbeşte pe şoptite şi frazele scurte sunt presărate cu oftaturi lungi, de parcă nu se mai sfârşesc. Cei care se recunosc, se privesc prin întuneric cu resemnarea unui burghiu înţepenit într-o scândură de stejar.”

Se vede cu uşurinţă că imaginaţia nu l-a trădat niciodată pe scriitor, nici măcar atunci când descrie scene dramatice cu oameni care trebuie să se mute din Bucureşti în Iaşi, devenit, pentru o perioadă, capitala României.
„Peronul se goleşte ca un joc de şah, după ce adversarii şi-au mân¬cat majoritatea figurilor. De o parte şi de alta, n-au mai rămas decât regii, câte o regină, câte un nebun, sau câte un simplu pion. Şeful gării face pe regele.”

De fapt,
„Căderea Bucureştilor nu impresionase pe nimeni [...]. Ea fusese aşteptată cu enervarea firească a părintelui prevenit că o să-i rămână copilul repetent.”

Bucureştiul şi Iaşiul, două capitale ale aceleiaşi ţări, doi fraţi pe care jocul destinului era cât pe-aici să-i despartă pentru totdeauna.
„Deşi despărţiţi prin frontul de luptă, Bucureştii şi Iaşii se ţin încă de mână. Sunt fraţii care au pornit vara în excursie prin munţi. Primul a alunecat în prăpastie, al doilea mai rezistă încă, agăţat de trunchiul unui brad. Care va fi sfârşitul, nu ştiu. Poate se vor prăvăli amândoi, poate vor scăpa amândoi. Depinde de prezenţa de spirit a excursioniştilor şi de calitatea frânghiei cu care sunt legaţi.”

Roşu, galben şi albastru nu sunt doar cele trei culori de pe drapelul naţional sau titlul romanului. Minulescu are uşurinţa pe care doar un mare scriitor o poate avea să picteze cu cele trei culori o scenă de gelozie:
„Amanta prietenului meu, a mea şi a căpitanului, se făcuse galbenă ca mijlocul drapelului naţional. Celelalte două culori ni le rezer¬vase, probabil, una mie şi una lui Toto.”

A doua jumătate a primului război mondial a fost şi cea a schimbărilor istorice dramatice din Rusia ţaristă, devenită Rusia Sovietică, chipurile, democratică...
„De când s-a democratizat, însă, armata rusă a devenit mai protocolară ca o recepţie la Palatul de iarnă al fostului ţar. Nu mai admite decât opt ore de... luptă, pe zi, iar, în caz de atac, anunţarea lui cu cel puţin trei zile înainte. Nu mai vorbesc de tratativele cu diferiţii comisari ai poporului şi de dreptul de „veto" al sovietelor care, în ultimul timp, s-au înmulţit în aşa fel, că aproape fiecare soldat rus a devenit o enti¬tate militară, socială şi naţională.”

Atacurile subtile ale lui Minulescu la adresa armatei sovietice iau şi forma de mai jos:
„Sub regimul ţarist, ruşii nu se bătuseră, fiindcă nu le sosise încă ordinul de la Petrograd. Sub regimul republican e drept că ordinele soseau zilnic, dar libertatea voinţei individuale trebuia respectată înaintea angajamentelor anterioare, luate fără consultarea şi preala¬bila aprobare a poporului.”

Romanul lui Ion Minulescu e actual, pune aceleaşi probleme pe care le avem şi acum.
„Românii nu au nici un interes să facă revoluţie. S-o ştii de la mine. Ruşii au făcut-o, fiindcă le era necesară. Românii au avut totdeauna un stăpân şi nu s-au încântat niciodată de perspecti¬va unui "sat fără câini". Că stăpânii noştri s-au schimbat de-a lungul veacurilor, asta e treaba istoricilor şi a fanteziei noastre naţionale. Noi vrem să ne păstram regele şi guvernul şi suntem gata să-i apărăm până la ultima picătură de sânge.”

„Roşu, galben şi albastru” nu e doar o critică acidă a societăţii româneşti din primul război mondial, e şi un vis frumos pe care ar trebui să-l avem fiecare dintre noi:
„Cei care trăiesc admirând numai trecutul, dispar fără să poată lăsa după ei ceva demn de admirat... şi să nu uităm că dato¬ria noastră, înainte de toate, este să devenim strămoşii urmaşilor noştri de mâine...”

Sigur că următoarea idee a romanului îşi găseşte locul doar la categoria „umor”.
„Tatiana mi-a destăinuit că Nicolaşa mai are încă două duzini de lumânări sistem Pilau. Are, dar, exact cât i-ar trebui, la nevoie, României de mâine, să scape de ploşniţele României de ieri”

Poate ne-ar trebui şi azi nişte lumânări sistem Pilau... Romanul se încheie puţin neaşteptat, după ce participăm cu gândul la retrăirea amintirilor galante ale lui Mircea Băleanu. Aici, la sfârşit, Minulescu are o premoniţie:
„Mă îndurera, însă, faptul că tocmai înfrângerea mea personală trebuia să servească de preludiu deziluziei naţionale de mai târziu.”

Scriitorul ne-a părăsit în aprilie 1944, deci înainte de apriţia marilor evenimente istorice căzute pe capul românului. Dacă mai trăia câţiva ani, ar fi simţit şi el deziluzia naţională pe care unii chiar au trăit-o. Ultimele rânduri închid un cerc imaginar al parcurgerii unei epoci în care simbolistul Minulescu nu-şi găseşte locul. Lumea e altfel decât şi-o doreşte el. Simbolul patului lui Procust e ultima realizare absolut excelentă a acestui roman de mare valoare al literaturii române, pe nedrept uitat de prea grăbita (spre ce?) noastră lume. Romanul începe cu un vis, se termină cu un vis:
„Şi în timp ce aclamaţiile mulţimii din stradă pătrund prin fereastra închisă până în odaia mea, chipul legendarului bandit din vechea Attică se desprinde parcă din penumbra perdelelor şi păşeşte hotărât spre mine.
― Ce vrei, ilustre cetăţean al României Mari?
― Vreau să te ajustez cu patul în care ai să dormi de azi înainte... Am venit să-ţi retez picioarele şi capul...!”

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News