Jean Gaussin d Armandy din Avignon şi Fanny Legrand se cunosc la o serată în care
„fraze, aproape de neînţeles printre strigătele, râsetele, cântecele de dans ale unei serbări costumate, se schimbau – într-o noapte de iunie – între un cimpoier italian şi o ţărancă egipteană.”

El-destul de înstărit, ea-săracă, uşuratică, dar capabilă de a iubi cu toată fiinţa. El este cuprins de
„un fel de ruşine, de nelinişte auzind numele de Sapho dat iubitei lui; apoi stânjeneala de-a vorbi de ea cu alţi bărbaţi, poate şi dorinţa de-a afla lucruri care altfel nu i s-ar fi spus.”

Citesc pe https://istoriiregasite.wordpress.com că Sappho (cu doi „p”), poeta antică a iubirii,
„Era micuţă la trup şi fragilă; datorită pielii, a părului şi a ochilor săi foarte negri, ziceai că e bucată de tăciune aprins. Dar, ca toţi tăciunii aprinşi, îl frigeau rău pe oricine se apropia de ea.
a înfiinţat un colegiu de fete, în care s-au înscris, de la început, toate tinerele aparţinând societăţii înalte din Mitilini. Ea le-a botezat „Hetaire”, adică „însoţitoare”, le-a învăţat muzica, poezia şi dansul. Sappho a avut o bătrâneţe de o demnitate aproape exemplară.”

În romanul scriitorului francez ea e mai bătrână decât el, aflat încă
„la vârsta când ochii strălucesc fără să vadă nimic.”

Serata despre care aminteam ceva mai înainte era organizată de
„Inginerul Déchelette, o figură a Parisului artistic de acum zece-doisprezece ani, foarte bun, foarte bogat, cu veleităţi de artă şi cu purtarea liberă, cu dispreţul faţă de opinia publică pe care le dau călătoriile şi burlăcia, luase pe atunci întreprinderea unei căi ferata dintre Tauris şi Teheran; şi-n fiecare an, ca să-şi vină în fire după zece luni de oboseală, de nopţi în cort, de înfrigurate galopuri prin nisipuri şi mlaştini, venea să petreacă vremea marilor călduri în vila din strada Roma, clădită după desenele lui, mobilată ca un palat de vară, în care întrunea oameni de spirit şi fete frumoase, cerând civilizaţiei să-i dea în câteva săptămâni esenţa din tot ce are ea mai înviorător şi mai gustos.”

Acest Déchelette
„avea pentru femei un dispreţ de oriental, amestec de îngăduinţă şi politeţe, iar dintre cele care veneau acolo, atrase de marea lui avere şi de fantezia voioasă a mediului, niciuna nu putea să se laude c-a fost iubita lui mai mult de o zi.”

În acelaşi mod vedea lumea şi Jean Gaussin. Daudet are un fragment metaforic unde-i sintetizată absolut excepţional
„toată povestea lor – această urcare a scării în tristeţea cenuşie a dimineţii.”

După ce se cunosc în casa inginerului Déchelette, Jean şi Fanny merg într-o cameră aflată la etaj. El se oferă s-o ducă în braţe până sus, într-un exces de cavalerism pe care avea să-l regrete pe măsură ce urca din ce în ce mai sus. La început totul a fost frumos...
„Atunci el, într-un frumos avânt, într-adevăr de vârsta şi din Sudul său, o ridică şi o purtă ca pe-un copil, că era voinic şi bine legat, cu toată pielea lui albă de domnişoară, şi urcă într-un suflet primul etaj, fericit de greutatea pe care două braţe frumoase, fragede şi goale i-o legau de gât.”

Pe urmă,
„al doilea etaj fu mai lung, fără plăcere. Femeia se lăsa în voie, făcându-se tot mai grea, pe măsură ce suiau. Podoabele de fier de pe frunte, care la început îl dezmierdau ca o gâdilătură, acuma-i intrau puţin câte puţin şi dureros în carne”.

Sfârşitul urcuşului:
„La al treilea, horcăia ca un hamal ce-ar fi mutat un pian; gâfâia, pe când ea murmura încântată, cu ochii închişi: „O, dragule, ce bine-i… Ce bine mă simt…” Iar cele din urmă trepte, pe care le urca anevoie una câte una, i se păreau că-s dintr-o scară uriaşă, cu pereţi, balustradă şi ferestre înguste ce se învârteau într-o spirală nesfârşită.”

Acum
„nu mai ducea în braţe o femeie, ci o greutate îngrozitoare care-l înăbuşea, şi-n fiece clipă era ispitit să-i dea drumul, s-o arunce cu mânie, chiar de-ar fi zdrobit-o brutal.”

În societate, el
„se înroşea simţind toate privirile îndreptate spre Fanny, şi intra cu stinghereala arţăgoasă a bărbaţilor foarte tineri care însoţesc o femeie.”

Cei doi îşi tot schimbă locuinţa; de fiecare dată sunt nevoiţi să aleagă ceva ieftin.
„Apartamentul din strada Amsterdam a fost închiriat îndată şi găsit încântător, deşi încăperile, toate în şir, dădeau – bucătăria şi sufrageria într-o curte dosnică mucegăită, unde urcau mirosuri de lături şi de clor de la o crâşmă englezească – iar dormitorul, dinspre strada povârnită şi zgomotoasă, se cutremura zi şi noapte de furgoane, camioane, birje, omnibuze[...].”

Ea ştie să îndure ca să-i fie lui bine
„Rochia pe care o purta, o biată rochie de mătase neagră, plesnită la subsuoară şi la talie, Jean i-o cunoştea de trei ani; iar când şi-o ridica, trecând înaintea lui, la vreo băltoacă, îi vedea şi tocurile scâlciate.”

După un timp, Jean vrea să se despartă de vremelnica lui iubire.
„Chiar în ziua aceea îi scrise totul, cât putu mai blând, mai sincer, dar fără a-i mărturisi că din legătura lor, din capriciul asta uşor şi plăcut simţise deodată că se răspândeşte ceva brutal şi nesănătos, auzind, după noaptea de dragoste, plânsul amantului înşelat ce se întretăia cu râsul şi înjurăturile ei de spălătoreasă.”

Jean Gaussin află destul de târziu că mulţi dintre prietenii săi o „cunoscuseră” pe Fanny înaintea lui şi că-i ziceau Sapho. Auzind aceasta, îl apucă
„un fel de ruşine, de nelinişte auzind numele de Sapho dat iubitei lui; apoi stânjeneala de-a vorbi de ea cu alţi bărbaţi, poate şi dorinţa de-a afla lucruri care altfel nu i s-ar fi spus.”

Cât de repede, cât de uşor se poate transforma totul...
„Şi, o dată cu cele cinci litere ale numelui ei mârşav, toată viaţa femeii se perinda pe dinaintea ochilor lui ca o scursură de canal…”

Până la urmă, Jean o părăseşte pe Fanny
„Cei cinci ani petrecuţi cu Sapho nu-l putuseră încă schimba până într-atâta; dar trupul lui păstra totuşi semnele lanţului şi îndura greoaia desprindere.”

Poate că „greoaia desprindere” a fost uşurată când el a văzut-o pe ea având
„un râs dureros şi crunt [care] îi strâmba gura, arătând golul pe care-l făcea într-o parte ruptura unui dinte, de curând pesemne, fiindcă el n-o văzuse încă, unul din frumoşii ei dinţi de sidef de care era atât de mândră; şi dintele lipsă în faţa pământie, scofâlcită şi tulburată, îl mâhni îngrozitor.”

Fanny ştie că urmează să fie abandonată. Demnă, îi scrie lui Jean
„Ştiu că într-o zi vei pleca şi te voi pierde, dar pe urmă nu va mai fi altul; voi rămâne pentru totdeauna a ta, păstrând gustul dezmierdărilor tale şi instinctele bune pe care le-ai trezit în mine… E tare caraghios, nu-i aşa, Sapho virtuoasă!…”

Acum Sapho, personajul lui Daudet şi Sappho, poeta antică par a face parte din acelaşi trup de femeie. Citez din nou din https://istoriiregasite.wordpress.com:
„Un fragment de proză din scrisorile poetei, descoperit în Egipt, ne-o prezintă însă cu totul altfel: senină şi resemnată. Iată un răspuns al ei la o cerere în căsătorie: „Dacă sânul meu ar mai putea hrăni încă şi pântecul ar mai putea să nască viaţă, m-aş îndrepta acum, fără să tremur, către o nouă nuntă. Dar azi vremea a lăsat prea multe urme pe chipul meu, şi iubirea nu mă mai biciuie cu suferinţele ei atât de duioase”.”

Urez cititorilor ca iubirea să-i „biciuie cu suferinţele ei atât de duioase” mereu!

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News