ʺNu existӑ fericire de care sӑ-ţi aduci aminte farӑ tristeţeʺ spunea Octavian Paler. La Vasile Muste se simte c-a avut parte de fericirea fӑrӑ limite a copilӑriei. Acum, a venit momentul tristei aduceri aminte. Dar, pentru cine nu se întâmplӑ aşa?...Tristeţea se simte în cele aproximativ 50 de pagini ale volumului de poezii. Nu numai cӑ se simte, dar chiar se transmite cititorului, nӑscut oriunde în tara asta, la sat, la oraş, dar înconjurat în anii copilӑriei de locuri dragi, de bunici, de pӑrinţi...

Autorul explicӑ de ce cartea sa se numeşte ʺSatul de tӑieturӑ va muriʺ. O discuţie între autor- aflat pe-atunci la vremea copilӑriei – şi bunica sa, în Coruieniul natal, o informaţie imposibil de descifrat pentru un bӑiat de câţiva ani, un adevӑr trist şi implacabil, înteles peste ani de un om profund. ʺpe Tӑieturӑ sӑ-ţi pui când vei fi mare urechea / sӑ asculţi şoaptele din adâncul pӑmântului iar de ţi se va spune sӑ pleci sӑ nu te mai întorci / avea-voi eu grijӑ de oasele alor tӑi / tu du-te în larga lume doar eu trebuie sӑ rӑmân / galbenӑ lumânare la cӑpӑtâiul neamului nostruʺ.

La lansarea cӑrţii, eveniment la care am participat, poetul Vasile Muste a citit câteva dintre poeziile volumului. Când am auzit ʺavea-voi eu grijӑ de oasele alor tӑi / tu du-te în larga lume doar eu trebuie sӑ rӑmân / galbenӑ lumânare la cӑpӑtâiul neamului nostruʺ, interesul meu pentru a citi poeziile a crescut simţitor. Existӑ în ultimul vers o îngemӑnare de împӑcare cu soarta, de continuitate, de realism, de patriotism cum rar mi-a fost dat sӑ întâlnesc pânӑ acum prin rândurile cӑrţilor!

ʺtârziu când m-au dat afarӑ din copilӑrie / am aflat cӑ Tӑietura era (aşa-i spuneau toţi) marele deal din miazӑnoaptea satului meuʺ spune poetul maramureşean. Dealul numit Tӑietura e cel care va face cândva, într-un timp care se mӑsoarӑ altfel decât în obişnuiţii noştri zeci de ani, un mare necaz satului. Pânӑ atunci, dând respectul cuvenit bunicii poetului pentru previziunea sa, sӑ ne bucurӑm de ideea absolut unicӑ a poetului care a devenit matur când l-au dat afarӑ din copilӑrie! Parcӑ o instanţӑ supremӑ ar putea dispune darea afarӑ dintr-o lume atât de bunӑ, de lipsitӑ de griji...

Legӑtura dintre poet şi comuna sa natalӑ e puternicӑ şi n-a încetat sӑ fie alternativa finalӑ a unui om care zice: ʺam visat demult cӑ numai în grӑdina mea de la / Coruieni mӑ pot stinge acum trӑiesc rӑtӑcit prin oraşe la marginea lumiiʺ.

Acasӑ nu poate fi decât într-un singur loc...Viaţa ne poartӑ prin locuri noi, strӑinii de ieri ne devin cunoscuţii de azi, totuşi ceva, ceva...nu-i niciodatӑ ca în primii ani de viaţӑ. Poetul poate sӑ spunӑ ʺşi toţi strӑinii pe lângӑ care-am trecut o viaţӑ / mai mult decât mine pe mine însumi nu m-au urâtʺ.

Mulţi ar putea gândi la fel, puţini ar putea-o spune atât de clar... Lui Vasile Muste Coruieniul îi este atât de drag încât ʺPare-mi şi îmi este sat / rӑu cӑ nu te-am îndesat / în umila mea desagӑ sӑ te duc în lumea largӑ / ca pe un cӑţel de pluşʺ.

ʺEu i-am lӑsat Coruieniului / copilӑria şi tinereţea întregiʺ. E o lucrare anevoioasӑ sӑ gӑsim versuri mai potrivite pentru locul cel mai drag din lume! Autorul are amintiri pe care acum le împarte cu cititorii. Satul, bunica, pӑrinţii sunt prezenţe vii în poezia lui. Ce pӑcat cӑ ʺpӑrinţii ei singuri pe care adesea-i rugӑm / sӑ nu îmbӑtrâneascӑ şi niciodatӑ nu ne ascultӑʺ.

Citesc versurile ʺe searӑ pe geamul maşinii se-nghesuie fulgii sӑ-i duc / împreunӑ cu mine acasӑ aproape de vocea tatӑlui tânӑrʺ şi mӑ gândesc cât de bine se suprapun imagini atât de diferite, dar cu un mesaj atât de clar, în doar douӑ versuri!

Mama, o fiinţӑ dragӑ care punea mereu o întrebare: ʺaşa mӑ întreba şi mama pe ce lume trӑiesc pe lumea / copilӑriei îi spuneam atunci dar din aceea / am fost izgonit acum sunt singur / şi nici pe mine nu mӑ mai am [...]ʺ.

Revin la ʺprotestulʺ lui Vasile Muste, cel dat, ca orice om, ʺafarӑ din copilӑrieʺ. El pare a fi vocea tuturor oamenilor care n-au uitat de nepreţuiţii primii ani ai vieţii. ʺvreau înapoi copilӑria / cine v-a îngӑduit sӑ mi-o luaţi / cine întunericul sunteţi voi sӑ suprimaţi vise şi iluziiʺ.

Nu ştim cui se adreseazӑ întrebarea, dar sinonimul folosit (ʺîntunericulʺ) în locul altor cuvinte mai ʺtranşanteʺ ne aratӑ cӑ educaţia religioasӑ a rodit frumos acum vreo şaizeci de ani la Coruieni.

Tinereţea pierdutӑ (pierdutӑ, nicidecum irositӑ!) este altӑ sursӑ de inspirate versuri din care citez urmӑtorul fragment: ʺunde sunteţi / dimineţi [...] / de ce v-aţi îndepӑrtat de casa la care vin neîncetat/ sӑ vӑ caut sau nu mai trӑiţi / aţi murit odatӑ cu tânӑrul care eram / înconjurat de oameni şi de cuvinte pe un tӑrâm [...] unde îngerii însteleazӑ poveştileʺ.

Cӑrţile lui Vasile Muste au un ʺfirʺ fӑcut dintr-un material care nu se rupe, pe care-l poate simţi cititorul dupӑ ce parcurge tot ce scrie în ele. Sunt cӑrţi care sensibilizeazӑ suflete. ʺSatul de tӑieturӑ va pieriʺ face ceva mai mult: le rӑscoleşte...