Salman Rushdie e rezultanta a două culturi: cea britanică prin educaţie (a studiat la Cambridge) şi cea indiană prin părinţi. Prin urmare, scrie aşa cum i-a fost viaţa. Cu „arabescuri” specifice influenţei musulmane din tinereţe, „netezite” din când în când de lumea occidentală unde şi-a găsit împlinirea.
„Seducătoarea din Florenţa” descrie aceleaşi două lumi (dar medievale) despre care spuneam, lumea Imperiului Mogul şi cea a oraşului-stat Florenţa. Bibliografia folosită de autor pentru scrierea acestui roman e impresionantă. Deşi pare doar o poveste, sunt adevăruri istorice atinse de Rushdie, printre care existenţa stăpânitorului Jalaluddin Muhammad Akbar, sau frământata existenţă a familiei Medici.

Autorul aduce în acelaşi roman personalităţi care au trait în lumi difeite, dar şi în perioade diferite. Citesc în roman:
„Eşti din Florenţa. Cel care îşi spunea Uccello dădu să răspundă, dar Hauksbank ridică o mînă”.

Uccello - pictor florentin din secolul al XV-lea, iar Hauksbank, un lord care
„Cu mult timp în urmă, în castelul Hauksbank, se certase cu soţia sa, o femeie măruntă şi răstită, cu păr roşcat şi ondulat şi un maxilar ca al unui spărgător de nuci olandez, şi o lăsase în Scoţia să crească oi negre, iar el plecase să-şi caute norocul la fel ca unul dintre strămoşii săi şi ajunsese căpitanul unei corăbii sub comanda lui Drake cînd au jefuit aurul Americilor de la spanioli în Marea Caraibelor.”

Rushdie începe repede să dea drumul unei poveşti pline de fantezii, susţinută din plin de o inegalabilă măiestrie de a confirma, aproape la fiecare frază, că nu este un istoric. Din contră, este un scriitor bine documentat, înzestrat cu har. Spun aceasta, pentru că
„Uccello di Firenze plecase, lăsându-şi numai numele în urmă, ca pe o piele de şarpe abandonată.”

Romanul are fragmente comice în el, cum este cel de mai jos:
„Birbal, a zis Akbar gânditor, câte ciori crezi că sunt în regatul nostru?
— Jahanpanah, a răspuns Birbal, sunt exact nouă sute nouăzeci şi nouă de mii nouă sute nouăzeci şi nouă. Akbar şi-a exprimat nedumerirea.
—Să presupunem că le numărăm, a zis el, şi sunt mai multe de-atât?
—Asta ar însemna, i-a zis Birbal, că le-au venit în vizită prieteni din regatele vecine.
—Şi dacă ar fi mai puţine?
—Atunci unele din ale noastre vor fi pornit într-o călătorie în străinătate ca să vadă lumea largă.”

Umorul lui Rushdie poate fi uneori macabru:
„Simonetta era de-o frumuseţe diafană, bălaie, ieşită din comun, încât nici un bărbat - şi nici o femeie - nu se putea uita la ea fără să se topească de adoraţie, şi la fel li se întâmpla şi pisicilor şi câinilor din oraş, şi poate şi bolilor, din care cauză a murit înainte să facă douăzeci şi patru de ani.”

Se îmbină lumea fantasmelor cu lumea reală într-o armonie perfectă. Mogulul Jalaluddin Muhammad Akbar se lamentează sfătuitorului său:
„—Birbal, a zis Akbar, după cum ştii, regina noastră preferată are ghinionul de a nu exista aievea. Chiar dacă o iubim cel mai mult dintre toate, o admirăm mai presus de toate celelalte şi o preţuim mai mult chiar decât pe pierdutul Koh-i-Noor, ea nu poate fi consolată.”

Koh-i-Noor (Muntele Luminii în persană), un diamant cu o existenţă zbuciumată de la descoperirea sa în secolul al XIII-lea, în India. Pentru mogulul atoatestăpânitor, nici dragostea nu cunoaşte limite. Prima întâlnire dintre el şi Mogor dell Amore, un european abil, dornic să ajungă la curtea lui Jalaluddin Muhammad Akbar este prezentată astfel de Rushdie:
„...împăratul era într-o dispoziţie cu totul cordială, dar oarecum nepregătit pentru emoţiile care l-au năpădit brusc cînd ochii săi i-au întâlnit pe cei ai oaspetelui bălai. Era dragoste - sau cel puţin dădea aceeaşi senzaţie, împăratului i s-a accelerat pulsul de parcă ar fi fost o fătucă înamorată, respiraţia i s-a îngreunat şi a simţit cum i se colorează obrajii. Cât de chipeş era acest tânăr, cât de sigur pe el, cât de mîndru. Şi mai era ceva în el, ceva ce nu putea fi văzut: un secret care îl făcea mai interesant decât o sută de curteni. Câţi ani avea?”

Asistenţa prezentă la prima întâlnire a celor doi tace, dar tăcerea e din ce în ce mai profundă, până când
„Tăcerea s-a îngroşat ca laptele pus la închegat.”

Europeanul nu e un şmecheraş de rând. Are capacităţi de persuasiune, pe care le foloseşte în discuţiile cu împăratul mogul, care recunoaşte;
„Domnilor, am primit o lecţie de seamă de la un străin, a zis el. Trebuie să ieşi din cerc ca să vezi că e rotund.”

Iar din cerc nu se poate ieşi. Nicolae Steinhardt în ‚Jurnalul fericirii” spunea în felul următor:
„Marile adevăruri absolute însă nu le putem şti din cauza experienţei Michelson-Morley:
suntem înlăuntrul sistemului, nu putem nici face constatări absolute, nici avea certitudini. Ce putem avea? Doar intuiţii, bănuieli, credinţe.”

La Rushdie, totul e posibil. Şi în romanul acesta, şi în celelalte. Oraşul Florenţa e o seducătoare.
„Imaginaţi buzele unei femei eterne într-un sărut, a şoptit Mogor. Aceasta e Florenţa. îngustă la margini, umflându-se la jumătate cum Arno care curge prin mijloc, despărţind cele două buze, cea de sus de cea de jos. Oraşul e o seducătoare.”

Seducătoarea poate fi Florenţa, dar a fost şi Simonetta, cea care a murit la 24 de ani. Totul se reînnoieşte în oraşul de pe râul Arno.
„...la mulţi ani după moartea Simonettei, prima seducătoare din Florenţa, cea de-a doua seducătoare profeţită şi-a făcut, într-adevăr, apariţia.”

Autorul merge pe mai multe planuri în roman. Unul dintre ele este cel istoric. Şi aici aminteşte de Vlad Ţepeş. Despre deznodământul bătăliei de la Chaldiran, unde turcii i-au învins pe persani:
„soldaţii otomani erau înarmaţi cu puşti, pe care persanii nu le considerau arme bărbăteşti şi refuzau să le folosească, astfel încât au fost trimişi în număr mare la o moarte inevitabilă, dar, fără îndoială, bărbătească; sau că în fruntea forţelor otomane se afla invincibilul general ienicer, ucigaş al lui Vlad Ţepeş, Dracul-Balaur al Valahiei, adică Argalia, turcul florentin.”

Şi din nou apare o referinţă la Vlad Ţepeş:
„Armata şahului Ismail nu avea decât patruzeci de mii de oameni, aproape toţi cavalerişti, dar Argalia, studiindu-le aranjamentul de luptă, a înţeles că o bătălie nu era întotdeauna hotărâtă de numărul mai mare de oşteni. Ca şi Vlad Dracul în Valahia, Ismail recursese la strategia pârjolirii pământului.”

De fiecare dată când apare câte o „seducătoare din Florenţa” într-o localitate, toată lumea lasă totul baltă venind în întâmpinarea ei.
„Sosirea în Sant Andrea in Percussina a femeii care-şi va dobândi faima sau poate trista notorietate drept l ammaliatrice Angelica, aşa-numita seducătoare din Florenţa, i-a adus pe bărbaţi în goană de pe câmpuri şi pe femei de prin bucătării, ştergându-şi degetele pline de aluat de şorţuri în timp ce se apropiau.”

Elemente de istorie adevărată, împletite cu fantezii de scriitor. Am mai spus că bibliografia pentru acest roman este absolut impresionantă.
„Se ştia că Papa Leon era un om al puterii, un Medici de şcoală veche, moştenitor al prestanţei lui Lorenzo Magnificul, tatăl său.[...]. Conform legendei, familia Medici avea o oglindă fermecată, menită să-i dezvăluie ducelui la putere imaginea celei mai atrăgătoare femei din lumea cunoscută, şi în această oglindă văzuse Giuliano de Medici, unchiul actualului conducător, care fusese ucis în ziua complotului Pazzi, chipul Simonettei Vespucci pentru prima dată. însă după moartea ei, oglinda s-a întunecat şi a încetat să mai funcţioneze, ca şi când n-ar fi vrut să întineze amintirea Simonettei reflectând frumuseţi mai palide în locul ei.”

După acest fragment, Salman Rushdie împleteşte excepţional informaţia certă a existenţei pictorului del Sarto cu personificarea oglinzii care face tot ce poate mai bine ca să nu rămână...şomeră!
„Pictorul Andrea del Sarto a fost chemat să se uite în oglinda magică şi să picteze frumuseţea reflectată în ea, dar oglinda nu era chiar aşa de uşor de fraierit, o oglindă fermecată care îşi lăsa imaginile oculte să fie reproduse avea să rămână în curând şomeră, aşa că în momentul în care del Sarto s-a uitat în ea, nu s-a văzut decât pe sine.”

În afara multiplelor planuri pe care se desfăşoară acţiunile romanului, în afara elementelor istorice de netăgăduit, sunt şi „amprente” specifice scriitorului britanic, pe care le-am întâlnit deja în mai multe dintre realizările sale. Unul este scrierea unei părţi dintr-o frază cu majuscule:
„Peste douăzeci şi patru de ore, l-a chemat pe Vespucci înapoi la Cel Mai Bun Dintre Bazinele Posibile, ale cărui ape se zbuciumau încă uluite.”
Acelaşi stil apare şi în „Harun şi marea de poveşti” (PPCDE, adică, după cum detaliază unul din personajele lui Rushdie, Proces Prea Complicat De Explicat).

La literatura promovată de Rushdie eticheta „PPCDE” e uneori valabilă, dar cu profunzimi care fac lectura plăcută, după care putem asculta întunericul, aşa cum face şi mogulul Jalaluddin Muhammad Akbar.
„Akbar şi-a petrecut noaptea singur la ultimul nivel al Panch Mahalului, ascultând întunericul.”

Citând din aceeaşi sursă (http://evz.ro/seducatoarea-din-florenta-852930.html)
„«Seducătoarea din Florenţa» este o conversaţie continuă, revelatoare, cu cititorii, despre lumea în care trăim şi despre locul nostru în ea, scria „New Statesman“.

Într-adevăr, Salman Rushdie conversează cu cititorii şi le dă motive de a medita asupra existenţei omeneşti:
„Blestemul rasei umane nu este că suntem atât de diferiţi unii de alţii, ci că suntem atât de asemănători.”

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News