Suntem puşi, oarecum, în temӑ, de la început: „cele câteva pagini demonstrative de mai jos îşi trag toată forţa din faptul că povestea e în întregime adevărată, de vreme ce am născocit-o de la un cap la celălalt”.

Câteva rânduri despre roman, care este dedicat lui Bibi, adicӑ lui Michelle Leglise, prima soţie a autorului.

Colin, un tânӑr care-şi cautӑ drumul în viaţӑ, locuieşte împreunӑ cu...şoarecii sӑi de bucӑtӑrie.
„Şoarecilor din bucătărie le plăcea să joace în sunetul razelor de soare ce se izbeau de robinete şi alergau după mărgeluşele pe care le formau razele pulverizându-se pe pardoseală, ca nişte ţâşnituri de hidrargir galben”.

Între oamenii şi şoarecii din apartamentul lui Colin, existӑ un respect reciproc: „Bucătarul îi hrănea foarte bine, fără a-i lăsa să se îngraşe prea mult. Şoarecii nu făceau zgomot peste zi şi se jucau doar pe culoar”.

Tot romanul e plin de situaţii imposibile. Chiar la început, când îl cunoaştem pe Colin, aflӑm cӑ acesta „puse pieptenul la loc şi, înarmându-se cu forfecuţa de unghii, îşi teşi colţurile pleoapelor mate, ca să-şi încarce de mister privirea. Operaţia trebuia s-o facă des, pleoapele creşteau repede la loc.”

Bucӑtarul lui Colin, Nicolas, gӑteşte pateu dintr-un ţipar care venea în fiecare zi în chiuvetӑ prin ţeava de apӑ rece. Cu altӑ ocazie, Nicolas gӑteşte un „caltaboş exotic cu porto tӑmâios”. Reţeta e genialӑ: „Se ia un caltaboş şi se jupoaie fără a-i lua în seamă ţipetele. Se păstrează pielea cu grijă. Se împănează caltaboşul cu picioare de homari tăiate în felii subţiri şi perpelite la foc iute de picior în unt călduţ. Se lasă să cadă pe gheaţă într-o oală goală-puşcă. [...] Când caltaboşul emite un sunet grav, se ia repede de pe foc şi se stropeşte din belşug cu porto de cali¬tate. Amestecarea se face cu o spatulă de platină. Se unge cu grăsime o formă şi se întinde bine ca să nu ruginească. Ȋn clipa când se aduce la masă, se face o fiertură dintr-un săculeţ de oxizi de litiu şi-un sfert de litru de lapte proaspăt. Garnisiţi cu orez, serviţi şi spălaţi putina."

Colin n-o duce prea bine cu banii. La un moment dat, „îşi desfăcu şireturile de la pantofi şi văzu că pingelele se duseseră. Scoase din buzunar un sul de mu¬şama, nu era însă de ajuns. Ȋşi aşeză atunci pantofii într-o băltoacă adunată sub bancheta de ciment şi îi stropi cu îngrăşăminte concentrate ca să crească talpa la loc”.

Începe idila între Colin şi Chloé, iar Boris Vian ne dӑ încӑ o datӑ ocazia sӑ-i admirӑm talentul: „Colin, în picioare la colţul pieţei, o aştepta pe Chloé. Şi soarele o aştepta pe Chloé, dar el putea să se distreze făcând umbre, ajutând seminţelor de fasole sălbatică să încolţească în crăpăturile cuvenite, deschizând obloanele şi acoperind de ruşine un felinar aprins din pricina incon¬ştienţei unui reţelist”.

Cei doi ajung sӑ se cӑsӑtoreascӑ. La eveniment participӑ şi Nicolas, „îmbrăcat într-un pardesiu din stofă miţoasă, cu galoane bej şi verzi, iar în cap cu un fetru yankeu extraplat. Purta mănuşi de porc jecmănit, pantofi de gavial consistent”.

În bisericӑ, tinerii cӑsӑtoriţi „primeau strângeri de mână şi ocări ca să le poarte noroc. Alţii le dădeau sfaturi pentru noapte, un negustor ambulant veni să le ofere fotografii ca să se instru¬iască, [...]. Muzica se-auzea întruna şi lumea dansa în biserică, unde îngheţata lustrală şi răcoritoarele pioase erau servite împreună cu mici sandvişuri cu morun”.

Între timp se mai întâmplӑ şi accidente, dar nimic grav. „Chick ieşi din prăvălie. [...]. Fu cât pe ce să fie strivit de un uriaş taxi obez şi nu scăpă decât mulţumită saltului graţios ce-l azvârli pe picioarele unui trecător, care înjură şi intră în spital să ceară îngrijire”.

Boris Vian spune lucruri serioase fӑcându-ne sӑ zâmbim la paradoxurile din frazele sale, dar, aproape neobservabil, se schimbӑ tonul când Chloé se îmbolnӑveşte de o boalӑ incurabilӑ. Colin vrea s-o ducӑ tot timpul la aer curat şi îi asigurӑ flori proaspete în camerӑ, camerӑ care se micşoreazӑ din ce în ce mai mult, pe mӑsurӑ ce boala se agraveazӑ. Dar, pentru toate astea lui îi trebuie bani...şi nu prea are. Este nevoit sӑ caute un loc de muncӑ. Gӑseşte la fabricanţii de arme un post. I se spune:

„... pentru ca ţevile de puşcă să crească uniform şi fără distor¬siuni, s-a constatat, de multă vreme, că e necesară căldura umană. Lucru valabil, de altfel, pentru toate armele”.

Lui Colin i se cere sӑ procedeze în felul urmӑtor: „Faci douăsprezece găuri mici în pământ, spuse omul, repartizate în dreptul centrului inimii şi al ficatului şi te întinzi pe pământ după ce te dezbraci. Te înveleşti apoi cu postavul de lână sterilizat de-acolo şi stai în aşa fel, încât să degajezi o căldură absolut uniformă”.

I se spune cӑ trebuie sӑ stea în incomoda poziţie douӑzeci şi patru de ore, timp în care ţevile de puşcӑ cresc. Apoi „se stropeşte pământul cu ulei şi-o iei de la cap”.

Sfârşitul inevitabil se produce. Chloé moare. Tristeţea e atât de mare, încât unul din simpaticii şoareci se roagӑ insistent de pisicӑ sӑ-l omoare, doar cӑ nici pisica nu prea are chef. Atunci, şoricelul, se aşezӑ singur între dinţii pisicii. „...îşi închise ochişorii negri şi-şi puse capul la loc în poziţia cuvenită. Pisica îşi aşeză cu precauţie caninii oţeliţi pe grumazul molcuţ şi sur. Mustăţile negre ale şoricelului se împleteau cu ale ei. Îşi întinse coada stufoasă şi-o lăsă lungită pe trotuar. Veneau cântând douăsprezece fetiţe oarbe de la orfeli-natul Iulian Apostolicul”.

...vine un moment când trebuie sӑ începem s-aşteptӑm inevitabilul. Diferenţa dintre noi şi şoricelul din romanul lui Boris Vian este cӑ noi aşteptӑm sfârşitul stând în pat, de cele mai multe ori.

Citește și