În culegerea de versuri „Tărâmuri de neocolit”, chiar în prima poezie („Câteodată”), autoarea ne spune ca sunt momente când face altceva – scutură covorul nopţii, se roagă în biserica salcâmului, se piaptănă în lună – dar, de cele mai multe ori, scrie.
„Adeseori scriu” – zice Rândunica Anton. Ce-aş putea să mai adaug eu? Doar că de fiecare dată scrie foarte bine!
Întotdeauna poeta e în căutarea „cuvântului cel mai frumos”. După ce-l găseşte, îi spune lui:
„Ţi-ai dezbrăcat cămaşa,/luna s-a îmbujorat în râuri...”
Aflat şi eu în căutarea „cuvântului cel mai frumos”, redescopăr în peziile autoarei, chiar din primele pagini, aceeaşi fiinţă sensibilă, visătoare, care foloseşte metafore spectaculoase şi alte figuri de stil mai la tot pasul. Chiar este o plăcere să găsesc un mesaj, un sentiment sau mai multe în fiecare poezie pătrunzând în „Tărâmuri de neocolit”. Ţinutul poeziei propus de autoare fiind imposibil de ocolit (dar cine ar voi s-o facă?...), încep şi eu să-l străbat filă cu filă, poezie cu poezie.
Sufletul nostru se bucură când întâlneşte ceva frumos. Ar putea s-o facă „Seară de seară” (titlul altei frumoase poezii). Atunci, „desigur, sufletul nu ne întreabă nimic,/ci doar se îmbracă în viaţă/dezgolindu-se seară de seară.”
Metafore cu iz aproape demiurgic foloseşte autoarea. Ea spune „Te-am cercetat/când dimineaţa îţi dăruia/ cămaşa ei de lumină/[...]/ Te-am cercetat înainte/să te trezească oftatul din muguri,”
În altă poezie îmi bucură sufletul versurile: „Îndrept catifeaua dealului/cu palma crudă a dimineţii./ [...]/ ne mai iubim puţin/gâdilaţi de un deget curios/al luminii,”
Sapho, cea mai de seamă reprezentantă a lirismului antic, e reîncarnată în poezia Doinei Anton. Ea e cea care „Cu ochii încercănaţi de amurg, te-a iubit/[...]/Ea, Sapho sărmana e lacrima clară/Ce rupe hăţişul inimii cântând ”
Tot ea, Sapho, „îşi scrie iubirea încă o dată / pe crucea crescută-ntre noi”. Acest ultim vers tulbură cel mai tare...Mai departe, suntem invitaţi, în poezia „Crede în mine”, să credem în rouă, în zâne, în dans, în păsări, într-un fel care-mi aduce aminte de poemul lui Rudyard Kipling „Învaţă de la toate”. Remarc repetarea de două ori a versurilor „Crede în mine/Când anotimpuri neprevăzute/Îşi caută un rost”. Pot fi momente când poeta, poezia ei, devin puncte de stabilitate în viaţa oricui, chiar atunci când natura – da...până şi natura - mai încurcă anotimpurile.
Un punct de sprijin poate fi şi el, cel care „ştia drumul încrederii”. El este cel care „De dimineaţă / adunase toate pietrele colţuroase, / înlăturase spinii şi bălăriile, alungase cohortele de furnici”. Metaforic, el poate fi cel care netezeşte asperităţile vieţii pentru ea.
Imediat, în poezia următoare („Cu faţa spre noapte”), mă umplu de tristeţe..Nu pot să trec indiferent la altă pagină când citesc: „...tristeţile se revarsă de-a valma,/se ridică semeţe/să fie văzute, să fie pipăite,”. În acest timp, poeta stă „cu faţa spre noapte/până la mare.”
La Rândunica Anton nostalgia se îmbină perfect cu imaginaţia poetică, rezultând versuri pe care cititorul le simte direct în inimă. Admirabil acest fragment din poezia „De obicei ajuţi arborii”:
„Uneori mă întreb/dacă mi-aş putea trimite umbra/în zilele înnorate să te caute.”
Sunt versuri de aleasă inspiraţie, de imaginaţie bogată, de spectaculoasă asociere a umbrei în zile când ar fi (aproape) imposibil să se arate, când e înnorat!
Autoarea creează toate auspiciile pentru ca cel care-i citeşte cartea să redescopere plăcerea lecturii. Cum să nu fie aşa, dacă dă de versuri ca următoarele: „în cafenele mă uit în ochii tăi verzi/şi alerg pe câmpia din ei”?
Persoana iubită, când este ţinută în braţe, trece prin felurite stări izvorâte din nesecatul imaginarului. După ce urcă Muntele Saint Michel, ascultă jazz, aprinde farul din Alexandria, la sfârşitul celui mai fericit minut din întreaga zi, poeta spune: „îmi pun saboţii şi o tulesc fericită spre mâine”.
Doina Rândunica Anton este o poetă, cu imaginaţia, cu versificaţia şi mai mult decât orice, cu harul de a ajunge, prin stihurile sale, direct la inima cititorilor săi. Poate scrie pasteluri, ca „Pictură”, doine, ca „Inimă, pană de ceară”, poezii cu strofe de câte patru versuri cu rimă împerecheată ca în „Monolog”, cu rimă încrucişată ca „Aş vrea”.
Autoarea scrie într-o poezie din volumul pe care l-am readus în memoria cititorilor pasionaţi de acest gen literar: „Dar există un timp al inimii/în care umplem tot locul.”
După ce-am citit „Tărâmuri de neocolit”, am înţeles că există şi locuri, tărâmuri care, pentru omul gânditor şi sensibil la ceea ce este frumos în lume, sunt de neocolit.
Recunoscător celei care m-a purtat prin minunata lume a poeziei adevărate, semnez şi mai zic doar atât: chapeau!!!
Horia Picu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News