Ei vin din trei zone diferite ale ţӑrii: Erika Mӑrginean din Transilvania, Silviu Mӑcrineanu din Dobrogea, iar Marius Dobrin din Oltenia. Cu toţii au ceva în comun: empatia faţӑ de cel de altӑ limbӑ maternӑ, de altӑ confesiune religioasӑ, de altӑ culturӑ. La „Corbii Albi” şi-au gӑsit locul unde se pot manifesta din plin. De data aceasta, au scris o carte, un triptic – trec peste sensul pictural al cuvântului – literar din care îi putem înţelege mai bine pe ei, ne putem înţelege mai bine şi pe noi şi putem fi mai toleranţi cu cei de lângӑ noi care, chiar dacӑ vorbesc altӑ limbӑ, pe care nu o înţelegem, nu neapӑrat au ceva cu noi.

La deschiderea aceasta faţӑ de „ceilalţi”, fiecare din cei trei autori a luat „startul” diferit. Erika Mӑrginean este din Târgu Mureş, deci a avut contact permanent cu cele douӑ limbi, românӑ şi maghiarӑ. Are şi a avut colegi români şi maghiari şi, din câte am vӑzut, se descurcӑ admirabil în ambele limbi. Silviu Mӑcrineanu trӑieşte în cea mai eterogenӑ şi cea mai fascinantӑ zonӑ a ţӑrii, acolo unde buna înţelegere şi toleranţa, sub toate aspectele ei, sunt la ele acasӑ. Marius Dobrin, este un oltean cu un nume de famile la care orice om rezoneazӑ auzindu-l. Lui Marius îi place teatrul, face criticӑ de teatru şi a vӑzut şi scris despre multe spectacole jucate la Cluj de actorii maghiari. Sӑ vi-i prezint acum pe cei trei.

Erika Mӑrginean îşi aminteşte de anii copilӑriei, când l-a cunoscut pe Jóska, responsabilul cu aprovizionarea. „Ce era de admirat la el, era acel tic nervos de a-şi sӑlta pantalonii cu coatele strânse peste cureaua pantalonilor, cu o mişcare semicircularӑ, trӑgându-şi simultan cu simţ de rӑspundere şi zgomotos şi nasul de Depardieu.”

Sau, de anii când mânca prin cine mai ştie pe unde, prin locuri cu mulţi copii ca şi ea „pâine udatӑ cu apӑ şi presӑratӑ cu zahӑr (ce delicatesӑ!)[...]”.

Redactor la publicaţii din Târgu Mureş, Erika Mӑrginean ia atitudine în faţa jurnaliştilor TV, aflaţi, întotdeauna, în cӑutarea senzaţionalului cu orice preţ. „Interviurile” luate la înmormântarea handbalistului Marian Cozma, autoarea le considerӑ a fi „O iniţiativӑ absolut imbecilӑ [...] sӑ iei declaraţii „la cald”, de la participanţii înlӑcrimaţi, sӑ-i pui sӑ vorbeascӑ cu vocea gâtuitӑ de emoţie!. Sӑ cauţi senzaţionalul cu orice preţ, chiar exploatând durerea, tragedia, necazul altuia, de dragul ratingului!”

Spiritul civic, dorinta de dreptate pentru oameni, sunt alte frumoase atribute ale acestei inimoase Erika Mӑrginean, care bine zice cӑ „...nimeni nu adoptӑ oamenii strӑzii, nu se fac ONG-uri, asociaţii, nu vin strӑinii ca sӑ-i ia în braţe, ca pe câinii vagabonzi.”

Fӑrӑ îndoialӑ, Erika are o uşurinţӑ uşor observabilӑ în mânuirea cuvintelor. Despre unul din oamenii din redacţie, scrie: „Mike îşi vede de treabӑ. Arӑ netu, tasteazӑ cu disperarea omului de pe peronul gӑrii când îi pleacӑ trenul de sub nas.”

Silviu Mӑcrineanu este, fӑrӑ îndoialӑ, un cetӑţean al lumii. Şansa l-a ajutat sӑ aibӑ parte de o repartizare, dupӑ terminarea facultӑţii, în Dobrogea unde, îşi aminteşte, „am gӑsit aici o lume şi mai surprinzӑtoare, unde românii convieţuiau în bunӑ înţelegere cu tӑtarii, puţinii turci rӑmaşi, machidonii, lipovenii, grecii, armenii, şi alte naţii. Biserici ortodoxe, bisericӑ greacӑ, bisericӑ catolicӑ, bisericӑ armeneascӑ, biserici de rit vechi, geamii şi moschei.”

Dobrogea, locul cu „cӑsӑtorii mixte de toate felurile, musulmani devenind naşi de ortodocşi, ortodocşii la nunţi de musulmani, o verişoarӑ de-a mea cӑsӑtoritӑ cu un lipovean, eu însumi cӑsӑtorit cu o machidoancӑ”.

Silviu Mӑcrineanu ştie cum trebuie fӑcutӑ apropierea interetnicӑ. Îşi aminteşte de anii când pe câteva zile în familii de români locuiau copii maghiari şi invers, copii români erau cazaţi şi îngrijiţi în familii de maghiari. Atunci „copiii maghiari şi români se jucau împreunӑ, legau prietenii, elementul de neîncredere nu putea sӑ mai fie aşa de puternic.”

Cu mândrie, autorul recunoaşte: „S-ar putea ca detaşarea şi interesul cu care i-am privit întotdeauna pe cei de o altӑ etnie decât a mea, sӑ aibӑ ceva rӑdӑcini şi în perioada sus pomenitӑ”.

Silviu Mӑcrineanu merge mai departe cu plӑcutele amintiri ale copilӑriei, povestindu-ne despre o vizitӑ la MAT (denumirea mai veche a Vinalcoolului, subliniazӑ autorul). Se umplea cu vin alb sau roşu un bazin cam cât o piscinӑ de 25m lungime. Când era umplut, inginerul spunea ce vin se face în acel moment. Apoi se rӑsturnau „nişte saci cu prafuri în bazin, apoi nişte lichid cu miros înţepӑtor de pucioasӑ, pentru ca în final sӑ-l barboteze bine cu nişte furtunuri pe care venea aer sub presiune”. La urmӑ, se punea bentonitӑ în lichidul din bazin, se lӑsa la decantare şi vinul era gata pentru îmbuteliat.

Silviu descrie cu amӑnunţime câteva locuri dobrogene pline de istorie. Cititorului, ajuns cu lectura la modul de preparare a cafelei la nisip, i se face poftӑ de tot ce înseamnӑ specificul atât de diversificat al Dobrogei, iar de o cafea la nisip ce sӑ mai zic... „Mişcӑrile cafegiului erau oarecum ritualice, aveau doar trasee curbe, precise, niciun bob de cafea nu cӑdea din linguriţa umplutӑ cu vârf, în drumul ei spre ibricelul de fix o cafea. Apoi ibricul era plimbat, când şi când, prin nisip, cu mişcӑri circulare, în timp ce nea Techin mai mormӑia câte ceva în barbӑ, doar de el auzit.”

Prepararea cafelei se încheie aproape ritualic, când „Spre final ridica linguriţa de câteva ori din caimacul gros şi cremos, şi-i dӑdea drumul înapoi în ibric [...].”

Vorbind despre Complexul Mӑnӑstirii Sf. Maria din Techirghiol, autorul face interesante observaţii despre o bisericӑ din Complex. „Cum intri, pe dreapta, un sfânt are exact chipul lui Cloşca, martirul ardelean. Nimic bizantin în chipul acela, cu pӑrul strâns în pӑrţi, cu cӑrare pe mijloc, cu ochii mari şi rotunzi, mustӑcioarӑ subţire şi nasul ascuţit.”

Tot în locuri de reculegere şi de apropiere de cele sfinte, ceva inedit remarcat de Silviu: „În pronaos, pe stânga, existӑ o icoanӑ surprinzӑtoare pentru dobrogeni. Este vorba de Sfântul Cristofor, cel cu capul de câine, posibil membru al tribului chinocefalilor dinspre India, întâlniţi de Alexandru cel Mare, dar şi de Marco Polo.”

Într-o frazӑ frumos şlefuitӑ de autor, e prezentӑ, pare-mi-se, întreaga esenţӑ a convieţuirii tuturor celor care trӑiesc în Dobrogea. „Pe una din bӑncile din faţa izvorului vieţii, [...] un tӑtar bӑtrân, cu chip rotund, uşor stafidit, gustӑ liniştea serii, schimbând rar câte o vorbӑ cu o creştinӑ de alӑturi.”

Am gӑsit în paginile scrise de „omul mare de la mare” (şi ce suflet mare are omul acesta...) ceva care-i specific şi Maramureşului nostru. Prin satele lipovene, cândva, cӑuta un cunoscut cu un nume foarte comun pe-acolo: Fedul Petro, Nu-l gӑseşte decât dupӑ ce-i aflӑ porecla, în zonӑ fiind foarte mulţi cu acelaşi nume. Obiceiul gӑsirii unor persoane mai mult dupӑ poreclӑ e cunoscut şi maramureşenilor.

La acest autor, interferenţa interetnicӑ e deja o tradiţie de famile. Bunicul lui a descoperit în al doilea rӑzboi mondial tӑiţeii la o gospodinӑ din Ungaria. „Obsesia tӑiţeilor a dӑinuit în familia noastrӑ şi la urmӑtoarea generaţie, tata moştenind aceastӑ pasiune gastronomicӑ a bunicului şi ducând-o mai departe.”

Marius Dobrin e critic de teatru şi mare admirator al teatrului maghiar din Cluj. Prin Pierre, un român nӑscut la Paris, l-a cunoscut pe „Sütő Zsolt care tocmai se pregӑtea sӑ plece în Tibet pe urmele lui Körösi Csoma Sándor.”

El se considerӑ norocos cӑ „...am avut şansa de a ciocni o halbӑ de bere cu un alt prieten pe care mi l-a adus internetul: Hubbes László.”

Sau cӑ l-a cunoscut pe Hubbes László, care pe atunci traducea „Filosofia vinului” de Hamvas Béla.

Revenind la cronicile teatrale semnate de Marius Dobrin, remarc o recenzie extrem de interesantӑ fӑcutӑ comediei „MaRó”. Pe scurt, o româncӑ aflӑ, în urma unor analize medicale, cӑ are şi sânge unguresc. Publicul aplaudӑ entuziast la sfârşitul spectacolului, dar, cel de-al treilea semnatar în cartea „Trei”, zice: „mӑ tem cӑ şi dintre cei care au apalaudat în picioare au lӑsat în teatru deschiderea şi în cotidian se sprijinӑ tot pe anumite prejudecӑţi.”

Marius Dobrin îşi încheie contribuţia la cartea prezentatӑ cu povestirea „Veronika”. Ea, la început, nu ştia româneşte, dar a învӑţat la Liceul Loga din Timişoara, „din contactele cu ceilalţi copii”. Mai târziu, „pentru Veronika Severinul era graniţa. În cele din urmӑ a trecut-o în Oltenia. Fusese avertizatӑ despre olteni. A fost mult timp derutatӑ de faptul cӑ nu ştie bine genul cuvintelor. Dar Veronika folosea perfectul simplu.”

Dincolo de cuvinte, un mesaj clar transmis de autor despre adaptabilitatea fiinţei umane oriunde ar trӑi.

Povestirile din aceastӑ carte sunt scrise de – cum zice Erika Mӑrginean în prefaţӑ – de „oameni care se duc şi revin, muncesc, mӑnâncӑ, viseazӑ, protesteazӑ şi iubesc la fel, mângâiaţi de acelaşi astru, deşi din naştere vorbesc limbi diferite.”

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News