Juan Pablo Castel, un pictor cunoscut, o ucide din gelozie pe Maria Iribarne. Aflat în detenţie, pictorul povesteşte cele întâmplate, poate cu dorinţa de a-şi descoperi partea întunecată a firii sale, care l-a condus să comită crima.

Castel a expus la un salon de pictură un tablou cu titlul „Maternitate”. O singură persoană dintre cele care s-au uitat la tablou a văzut că „sus, în stânga, dincolo de o ferestruică, se desfăşura o scenă minus¬culă şi îndepărtată: o plajă pustie şi o femeie care privea marea. O femeie care privea ca şi cum ar fi aşteptat ceva; poate o chemare stinsă, de departe.”

Cea care priveşte acea mică parte a picturii e Maria Iribarne. Poate priveşte şi se gândeşte la propria ei persoană. Măritată cu un orb, vrea mai mult de la viaţă, visează la propria ei fericire care nu va veni niciodată. Doar ea şi pictorul înţeleg, după cum spune Juan Pablo, că „Scena su¬gera, după părerea mea, o singurătate tulburătoare şi totală.”

„Amănuntul” nu-i băgat în seamă nici de criticii de artă, despre care Juan Pablo Castel spune:
„Dacă eu aş fi un mare chirurg, şi un tip care n-a mânuit în viaţa lui bisturiul, care nu-i medic şi n-a pus vreodată nici măcar o labă de mâţă în ghips ar veni să-mi explice greşelile operaţiei mele, ce-aţi gândi? Acelaşi lucru se-ntâmplă şi cu pictura.”

Nici faţă de alţi admiratori ai tablourilor sale Castel n-are o părere prea bună. „Pe unii îi cunoşteam chiar după nume, cum ar fi doctorul Goldenberg, care în ultima vreme s-a bucu¬rat de multă popularitate: pentru că a încercat să vin¬dece o femeie, fusese internat împreună cu ea într-un ospiciu. Mi-a lăudat atât de mult tablourile, încât am înţeles că le detestă.”

Personajul principal al romanului se „agaţă” cu disperare de cea care l-ar fi putut înţelege.
„Simţeam că dragostea anonimă din toţi aceşti ani de singurătate se concentrase în fiinţa ei.”

Dragostea şi gelozia sunt surori gemene. Cresc în acelaşi timp în mintea criminalului. Începe s-o bănuiască pe Maria, căreia îi spune: „eşti capabilă de o imitaţie perfectă a plăcerilor”.

Chiar o ameninţă: „Dacă vreodată voi bănui că m-ai înşelat, îi spu¬neam cu furie, o să te ucid ca pe un câine.”

Gândurile negre pun stăpânire pe Juan Pablo Castel. „Am rumegat bine aceste gânduri şi le-am cumpănit întreaga noapte, sub toate aspectele. Concluzia finală, pe care am socotit-o riguroasă, a fost: Maria este aman¬ta lui Hunter.”

Juan simte că întreaga sa viaţă trece printr-un tunel din care nu poate scăpa. „...în orice caz, exista un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tine¬reţea, întreaga viaţă.”

Şi nici nu scapă. Comite crima şi aşteaptă condamnarea. Până la urmă, dacă ne gândim mai profund la propriile noastre vieţi, fiecare trăieşte în propriul său tunel. Uşurarea este că tunelurile atât de întunecate ca cel al lui Juan Pablo Castel sunt rare!