Într-un dialog imaginar cu cititorul său, Daniel Toma dă sfaturi celor care ar voi să-i citească versurile:„Te avertizez de la începutul-sfârşitului! / citeşte poemele mele cu o singură condiţie: să-ţi deschizi ochii indiferent de anotimpuri, culori şi...condiţii”
Aşa am făcut şi am citit poeziile neţinând cont că era ba soare de vară, ba ploaie rece de toamnă şi mi-am format o părere despre autor. El zice într-o poezie de la începutul volumului:„goi-desculţi ne-am dat întâlnire la mare”
Goi, dar încălţaţi ar fi fost o imagine destul de improbabilă...Apoi, la urma urmei, întâlnirea fiind planificată la mare, totul capătă o uşoară urmă de normalitate...
Autorul îşi transpune gândurile în frumoase cuvinte, care devin deosebite prin asocierea unuia cu altul printr-o liniuţă de unire care literar vorbind n-ar avea rost, dar în poezia lui Daniel Toma are! Mie mi-a plăcut următorul fragment:„Afară e Marţi dar e sărbătoare / Azi-Noapte realităţi visătoare”
Păcat că mai departe, în aceeaşi poezie, autorul găseşte în al doilea vers după „Afară e Marți dar e sărbătoare”, o continuare făcută doar de dragul continuării. Mai exact:„Afară e Marţi dar e sărbătoare / prosoapele se usucă la soare”
Daniel Toma interesant spune despre vară că-i „mai reală decât visul”, apoi continuă absolut superb:„tu adormită, cu o şuviţă de şoaptă în jurul urechii,/m-ai trezit cu un sărut/nezicându-mi nimic”
Originală declaraţia de dragoste pe care autorul o face fiinţei iubite:
„sunt aşa de multe de scris în cartea cu eşecuri”
Să recunoaştem câtă dreptate are Daniel Toma! Apoi, ca un om care n-are predispoziţie pentru visare, care nu poate găsi cele mai dulci cuvinte, continuă:„din lipsă de imaginaţie îţi zic primul că / te iubesc, aşa gândesc ori / aşa cred / poate din cauză că / a venit vara / restul de culori sunt hibride”
Poezia de mai sus are un farmec aparte. Gândurile sunt ale unui om îndrăgostit care nu ştie să spună de ce-i aşa. Stângăcia exprimării, voit aleasă de poet, merită toată aprecierea!
Daniel Toma ştie să redescopere în cititor sentimente poate de mult uitate:
„Eu plec, tu rămâi / Aşa numite bătăi de inimă”
O poezie de doar două versuri, simplă la prima vedere, dar care redeschide nişte uşi ale sufletului...O completare: în versul al doilea ar fi trebuit scris „aşa-numite”...
Autorul face abuz de prefixul „ne”, pe care-l pune de prea multe ori la începutul unor cuvinte. El scrie: neînţelepţi, nefăcută, nezicându-mi, neetcetera, negraniţele, nezidurile, necolţurile, netimpul, neparagrafe, neîntrebări, nenumind, netrăind, neinterzis, nesecundelor, neştiinţific, netristeţea, neînvins.
La ultimul exemplu („neînvins”) trebuie să pun tot versul: „doar primăvara m-a neînvins”,pentru că negativul verbului „a învinge” se potriveşte de minune! Părerea mea este că aceste mult prea multe „ne”+cuvântul duc la inventarea unei „nelimbi” şi chiar nu cred că e cazul...Pe la sfârşitul volumului descopăr ceva care n-am nici cea mai mică idee ce-ar putea fi:
„din cenuşa de ieri şi alaltăieri, / păpădii şi mii de tşceri”
Singura certitudine este că „tşcerii” sunt mai mulţi şi de genul masculin: un „tşcer”, doi „tşceri” şi cresc, cu miile, din cenuşa de ieri şi cea de alaltăieri împreună cu păpădiile.
Autorul (îşi) pune întrebări la care puţini s-au gândit: „nu ştii cum zboară păsările cu o singură aripă”. Nu ne-am pus problema, dar mai mult ca sigur că nu zboară. Altă poezie-întrebare:„cum sunt / aşa numiţii oameni / ce nu li s-a dat inimă? / cum bat / aşa numitele lor inimi?”
Prima remarcă la textul de mai sus este că liniuţe care leagă între ele cuvinte care de felul lor stau bine-mersi independente, nelegate unele de altele, poate descoperi cititorul cu duiumul în paginile cărţii. Pe de altă parte, aceleaşi cratime lipsesc acolo unde ar trebui să fie. Exemplu: „aşa numiţii” sau „aşa numitele”, la care liniuta se impune prin normele actuale de scriere corectă, adică „aşa-numiţii” sau „aşa-numitele”. Un răspuns strict la întrebarea-poezie pe care l-aş putea da autorului e următorul: am citit în vara aceasta o carte scrisă de unul dintre aghiotanţii lui Hitler, „Cu Hitler până la sfârşit”.
Îmi place cum Daniel Toma se exprimă în altă poezie: „ să nu te saturi de / pretutindeni”.
Am întâlnit şi o poezie care ar putea fi încadrată la <
Voi ţine cont de atenţionare. În general, autorul îşi exprimă sentimentele direct, fără a încerca să le găsească explicaţii, şi acest fapt e demn de apreciere. El scrie:„iubirea este aici şi îmi este imposibil / să o numesc”
Se spune că un om iubeşte cu adevărat doar atunci când nu poate argumenta sentimentul, lucru pe care bine-l face şi Daniel Toma.
Scriitorul se joacă frumos cu ordinea cuvintelor:„mori să nu/să nu mori/să mori nu,/nu să mori”,
şi termină poezia cu versurile: „să mori nu, să nu mori / petală cu petală”
În fiecare zi omul rupe câte o petală a vieţii sale, cu dorinţa ca mâine să aibă prilejul ruperii altei petale. E o stare de nostalgie pe care Daniel Toma ştie să o transmită atât de bine...
E remarcabil cum din cuvinte puţine (parcă ar fi în stil japonez câteodată) răsare un mănunchi întreg de stări sufleteşti, ca în strofa: „sub paşi/un mănunchi de şoapte/plin de certitudini”
Tot autorul spune în altă poezie: „timpul – un arbore (şi viaţa asta este doar o frunză)”,
dar poate fi greu de înteles câteodată, ca în fragmentul următor:
„fanta de lumină îmi suspendă cuvintele în mijlocul propoziţiilor”.
În alte poezii inventează cuvinte şi o face atât de bine:„şoptim despre-aşa numiţii eişiele”
Despre regulile de punctuaţie am mai spus câte ceva, deci nu mai e cazul să revin asupra chestiunii. Versul de mai sus l-am transcris exact aşa cum apare în volum.
Pe autor nu l-am văzut niciodată, dar asta nu mă împiedică să apreciez ‚autoportretul” pe care şi-l face: „exilat cărunt într-un / mănunchi de şoapte / versuri-amănunt”
Autorul trăieşte de mulţi ani în Anglia. Imposibil să nu lase urme acest fapt. Versurile următoare asta spun...
„trăiesc încă, trăiesc acum-exilat din trecut aici în
căscioara prea pe marginea stâncilor, prea în soare
ce pare a nu avea rădăcini nici in ţărm, nici în mare”
Daniel Toma zice mai departe că acolo, în casa lui imaginară, regăseşte
„valiza împachetată în grabă cu poeme-muguri de vise”
El poate uimi şi în sens neplăcut, când scrie:
„am nouă luni nu sunt încă un copil / deja mi-e dor de tine în acest exil”
La nouă luni un om e doar un nou-născut mai mare. Cam prematur să credem că la vârsta asta se poate vorbi despre o viaţă plină de amintiri şi de apariţia dorului...Peste câteva pagini, din nou autorul zice că are nouă luni şi adaugă:„dă-mi voie să respir zborul caleidoscop / din bălegare amare bisturiu”
Constat că cineva are deja la nouă luni conştiinţă de sine. Mă întreb cum o fi zborul caleidoscop (ar fi mers o liniuţă de unire între cele două cuvinte!) compus din bălegare „detectate” probabil cu ajutorul papilelor gustative (din moment ce suntem informaţi că sunt amare). Strofa se încheie cu un cuvânt pus acolo doar ca să fie: „bisturiu”.
„Am nouă luni”, zice varianta românească a poeziei. „I is nine month”, zice varianta (sau cum s-o fi numind!!!) într-o engleză inexistentă. Nimic de adăugat...
Ba da, ar fi ceva. Apreciabil(?) locul ales de Daniel Toma pentru declaraţii de dragoste, adică
„În cimitirul luminat de flori de vişine-primăvară
Să-ţi şoptesc că-ţi accept iubirea neschimbată / fără condiţii”
Eu aş avea o întrebare: nici locul nu contează?... Că mai rău se poate, o dovedesc din plin versurile(?): „mi-ai potrivit subtil fereastra să observ oamenii/ce se chiorăsc/(cum straniu îşi rearanjează infinite-sicrie-ieri colo;/lucruri semi certitudine-mâine dincolo)”
Dacă aşa spune, aşa o fi...Dar cuvântul de sine stătător(?) „semi” ce-o fi însemnând? Şi totuşi Daniel Toma are şi va mai avea ceva de spus în poezia românească! El însuşi spune:„adorm cu capul în piept ca un călător uitat / în ultima staţie / atât de aproape de tine”
Autorul e atât de aproape de poezie, nu numai de fiinţa cea mai dragă...Chiar atinge poezia câteodată şi acest lucru ar trebui să-l determine să continue!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News