Citesc despre castelul din Sânzieni, un loc unde se desfăşoară multe din acţiunile romanului: „De-a lungul secolelor castelul a fost în proprietatea mai multor moşieri şi familii de nobili. În zilele noastre este cunoscut sub numele Tarnóczy, după familia cu acelaşi nume, legenda fiind legată de răpiea unei fete. Povestea văduvei şi fiicei lui Tarnóczy Sebestyen l-a inspirat şi pe scriitorul Kémény Zsigmond.” (sanzieni.ro)
Romanul istoric „Văduva şi fiica ei” al lui Kémény Zsigmond este un fragment de Ev Mediu cu intrigi de castel, cu răpirea unei fete, cu căsătorii, sinucideri, cu bătălii care erau la ordinea zilei, cu domnitori ca Vasile Lupu şi principele Transilvaniei Rákóczi György. Chiar despre nesfârşitele bătălii ale acelor vremuri, putem citi: „Doamna lui Petneházi István le citeşte biblia doamnelor de la curte, Szécsi Mária a plecat din ţară, iar tătarii nu vor nicidecum să năvălească.”
Spiritul bătăios se îmbină armonios şi inspirat în pana de scris a autorului, pentru că urmează o părere de rău din care se vede limpede patriotismul unui personaj:„Inima şi braţele noastre n-au ce face...”
Dar pentru că am amintit de castel, ar fi de subliniat că autorul surprinde un aspect de construcţie care poate scăpa din vedere omului trăitor în secolul XXI:„Ferestrele [castelului] pătrate erau relativ mici, înalte şi adânci, fiindcă secolul în care fuseseră construite mai curând se îngrijea ca nimeni din afară să nu se poată uita în casă, decât ca oamenii dinăuntru să aibă o privelişte largă.”
Două personaje feminine, mamă şi fiică, atât de deosebite una de cealaltă...Fiica, Sára „pe bolnavi îi îngrijea cu ataşament dar râdea bucuroasă cu cei sănătoşi.”
Mama ei, Tarnóczy Rebekka, văduva lui Tarnóczy Sebestyen, „începând cu hotărniciile şi sfârşind cu cotropirile de moşie, trăia în veşnică vrajbă cu toţi vecinii de ajunsese până la urmă să citeze legile mai abitir ca propriul său avocat.”
Scriitorul maghiar e un fin cunoscător al universului feminin. Doi bărbaţi stau de vorbă despre nepoata lui Vasile Lupu, ajunsă la vârsta măritişului. Dar, există o problemă...
„Chipul ei te farmecă [...] dar că ar face din mine un muritor fericit, de asta trebuie să mă îndoiesc, câtă vreme nu-i văd în ochi o lacrimă pe care să n-o fi stors mânia, pe buze un zâmbet în care să nu fi străfulgerat batjocura sau trufia, iar în buclele ei, în locul perlelor orientale, o floare de mărgăritar culeasă de mâna ei pe când se plimba visătoare prin dumbrăvi.”
Despre Sára, cu nesfârşită duioşie Kémény Zsigmond spune:„Frumoasa copilă [...] nu-şi putea îngropa buclele aurii în puritatea fără de lacrimi şi păcate a pernelor ca neaua [...].”
Dacă suntem în plin Ev Mediu datorită inspiratului roman „Văduva şi fiica ei”, e clar că o răpire a prea doritei fete nu putea lipsi. Reacţia Sárei (despre ea e vorba) pentru deosebitul moment este următoarea: „s-a împotrivit cât îi cerea buna-cuviinţă.[...] Se împotrivi, dar se duse.”
Oricât de frumoasă şi oricâte purtări alese ar avea Sára, tot mama ei rămâne cel mai bine conturat personaj. Kémény Zsigmond spune despre ea:
„Doamna Tarnóczy, balaurul cu şapte capete de la castelul din Sînzieni”
Sau: „...doamna Tarnóczy ştia să se poarte după cum îi cereau diferitele feluri de nenorociri pe care milostivul Dumnezeu i le trimitea ca s-o încerce.”
Mama Sárei îi pune gând rău până şi tomnaticului ei ginere:
„Haller Péter mai poate respira chiar zece ani de aici înainte. Dacă ar muri degrabă, aş putea pune eu la cale moşiile fiicei mele.”
Despre nişte duşmani (familia Mikes), doamna Tarnóczy spune:„Până şi cavoul lor strămoşesc l-aş putea ocupa şi, scoţând vechile oseminte, aş face din el un lăcaş cinstit pentru morţi.”
Despre Rebekka, aflăm – într-un fel de sinistră concluzie – că „...în văduva noastră, credinţa şi făţărnicia se amestecaseră atât de mult încât nici ea n-ar fi putut arăta hotarul dintre jocul teatral şi realitate.”
Romanul se încheie tragic. Întotdeauna- zice autorul,„Când iubim pe cineva, îi trecem cu vederea şi defectele. Când suntem indiferenţi faţă de cineva, nu dorim să-i cunoaştem nici calităţile.”
Să ne ducem cu gândul într-un moment medieval, de multe ori repetabil şi azi:
„Cine ar putea aduce vreo vină femeilor că până şi rochia de doliu în care vor plânge lângă sicriul soţului lor o încearcă mai întâi, apoi o înapoiază croitorului ca s-o ajusteze fiindcă nu le vine bine?”
Kémény Zsigmond ne pune pe gânduri după ce citim tumultuosul său roman, cu spectaculoase schimbări de situaţie, cu pasiuni şi regrete târzii, cu o văduvă „devorându-şi” fiica, precum Saturn fiii.
Oricum ar fi, totul se termină într-o zi, iar autorul ne invită să reflectăm asupra a toate câte sunt, bune sau rele, intenţionate sau întâmplătoare, plăcute sau neplăcute...
„Cât de scurtă e viaţa! Ce osteneală deşartă să ne pese de ziua de mâine şi să ne mânăm dorinţele spre viitorul îndepărtat. Cât de ridicol poate fi cultul soarelui la cârtiţe şi visul efemeridelor la nemurire [...].”
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News