A vorbi, a tăcea...a nu vorbi (sau a nu scrie), a nu tăcea (sau a nu scrie). Sper să am destulă înţelepciune pentru a scrie frumos despre ceva frumos. Sunt momente în viaţă când stările emoţionale trec înaintea judecăţii reci, de evaluare a unor evenimente.

La noi se spune că „tăcerea e de aur”, sau „dacă tăceai, filozof rămâneai”. Sunt destule situaţii în viaţă când a tăcea este cea mai bună soluţie (sau cea mai comodă), care-ţi poate da un aer de superioritate în ochii celor din jur. Nu întotdeauna însă trebuie preferat verbul „a tăcea” (sau „a nu scrie”) în locul verbului „a scrie”. Şi deja aici începe problema cea mai grea: scrisul rămâne...

„Ofelia”, adaptare după textele dramatice ale lui Shakespeare la Sighetu Marmaţiei! Despre acest spectacol vreau să scriu astăzi. Deja încep să se adune anii de când teatrul de amatori din Sighet ne uimeşte cu reprezentările scenice. Meritul cel mai mare are un nume: Dorel Todea. De unde atâta energie, de unde atâta pricepere? Mereu surprinzător, mereu în stare să vină cu ceva nou. La piesa de teatru „Ofelia” e regizor, scenograf, a semnat ilustraţia muzicală şi efectele de lumini, a făcut adaptarea textului. Şi a jucat rolul lui Polonius!

Piesa de teatru a fost excelent adaptată la condiţiile scenice oferite de sala de spectacole a Palatului Episcopal. Metoda schimbării tablourilor la fiecare stingere completă a luminii
de pe scenă mi s-a părut cea mai bună cale de a da dinamism textului dramatic. Muzica a fost, într-adevăr de Evul Mediu. Ce nu s-a văzut din scaunul spectatorului a fost munca imensă a unicului Dorel Todea de a adapta textele Marelui Will pe o scenă dintr-un oraş al unei ţări din estul Europei, oraş care pe vremea când se juca „Hamlet” în Anglia avea deja o vechime atestată de aproape 300 de ani!

Mulţumesc domnului Todea că ne oferă asemenea momente de bucurie! Spectacolul a fost o reuşită deplină, la care a contribuit fundamental şi casa de Modă Vassiliev prin creaţiile vestimentare purtate de actori.

Am văzut pe scena din Sighet o viitoare mare actriţă. Sunt sigur de asta! Ea a fost Ofelia. Numele din actele oficiale: Denisa Vraja. A făcut un rol care i s-a potrivit perfect. Totuşi, ceva îmi spune că orice fel de rol i se potriveşte, pentru că Denisa trăieşte ceea ce joacă. Pare că nici nu contează că sute de ochi sunt aţintiţi asupra ei. Ştie să fie veselă, ştie să viseze, să fie tristă, să fie îndrăgostită dar să-şi înfrâneze sentimentele. Ştie să sufere, să cânte, ştie să TRĂIASCĂ rolul pe care-l face. Dacă e ceva ce nu mi-a convenit la teatrul văzut a fost...timpul prea scurt, sau care poate s-a scurs prea repede, aşa cum se întâmplă de fiecare dată când ne place ceva. Denisa Vraja a fost, fără îndoială, revelaţia spectacolului!

Mihai Petreţchi a fost Hamlet şi a fost dinamic, perfect adaptabil la momentele scenice şi...tânăr, puţin distrat, puţin distant câteodată, puţin prefăcut, aşa cum i-a cerut rolul. Tineri sunt nu numai Mihai Petreţchi şi Denisa Vraja. Tineri sunt toţi actorii noştri (chiar mă simt mândru să scriu aşa!) sigheteni, indiferent de vârstele pe care le au!

Bravo tuturor pentru rolurile făcute, pentru munca depusă, pentru faptul că n-au stat acasă unde-i comod, ci s-au implicat cu toată fiinţa lor pentru a ne face nouă, spectatorilor, o frumoasă seară de Prier în Sighetu Marmaţiei!

„Ce bine că eşti, ce mirare că sunt” sunt versurile lui Nichita Stănescu. Din 27 aprilie 2017, fiecare spectator al „Ofeliei” poate spune „Ce bine că eşti”, teatrule de amatori din Sighet. Ce bine că sunteţi Denisa Vraja, Mihai Petreţchi, Adela Neag, Dorel Todea, Alexandru Iura, Darius Colopelnic!

Ce mirare că sunt spectator la asemenea evenimente! Mirare? Nu...Ce BUCURIE c-am putut vedea aşa ceva!


Citește și