La data semnării Tratatului de neagresiune dintre Uniunea Sovietică stalinistă și Germania hitleristă (la Moscova, pe 23 august 1939), tratat cunoscut cu numele de Pactul Ribbentrop-Molotov (a fost semnat de miniștrii de externe Joachim von Ribbentrop și Viaceslav Mihailovici Molotov, în prezența și spre marea satisfacție a lui I.V. Stalin), cele două lighioane, vorba lui F.M. Dostoievski, erau în raporturi atât de „amicale”, încât neîncetat se suspectau și căutau să se înșele prin declarații ce urmăreau două scopuri:
1)Politica proprie (a lui Hitler în luptă cu timpul, a lui Stalin de așteptare a sfârșitului conflictului dintre puterile occidentale, conflict pe care-l dorea și-l alimenta prin periculosul joc la două capete, fără angajarea militară a Uniunii Sovietice și – desigur – spre folosul ei);
2)Adormirea vigilenței celuilalt/celorlalți, prin angajamente formale și neruperea totală a relațiilor cu occidentalii, în principal cu englezii și francezii.
Însă – ne informează Florin Constantiniu în cartea Între Hitler și Stalin sau (al doilea titlu) România și pactul Ribbentrop-Molotov (Editura Danubius, București, 1991) – „Stalin nu voia o alianță cu Anglia și Franța, și cu atât mai puțin un război alături de ele, împotriva Germaniei. Ceea ce dorea el (...) era un război între statele capitaliste, în care URSS să nu fie implicată. Abia în faza finală, când combatanții aveau să zacă sleiți, Uniunea Sovietică, posesoare a unei armate intacte, urma să intervină și să dicteze «pax sovietica»”.
Numai că socoteala de-acasă nu se potrivește totdeauna cu cea din târg (din realitate), îndeosebi în cazul celor doi dictatori bănuitori și necruțători, „care nu au ezitat să suprime pe cei mai apropiați colaboratori, când i-au considerat incomozi: Hitler l-a executat pe conducătorul S.A.-ului, Ernst Röhm, un fidel camarad de luptă, iar Stalin l-a executat pe cel mai valoros aliat al său în lupta împotriva «opoziției de stânga», Nikolai Buharin, păstrând până la moarte în biroul său scrisoarea trimisă de acesta și încheiată cu cuvintele: «Koba (apelativul folosit de cei din anturajul lui Stalin), la ce-ți folosește moartea mea?»”.
N.B.: Firește, numărul crimelor săvârșite de cei doi monștri (la ordin sau indirect, în vremuri de pace aparentă sau de război nimicitor) este de ordinul milioanelor. Îndeosebi Stalin, ne face cunoscut Roy Medvedev în cartea Despre Stalin și stalinism (Editura Humanitas, București, 1991) „a bătut toate recordurile politice cunoscute în istorie” în Marea epurare din 1936-1938, perioadă în care au fost arestați peste cinci milioane de oameni (zilnic se înregistrau cam 200 de execuții la închisoarea centrală a NKVD-ului de pe strada Liubianka!), fiorosul satrap gruzin descotorosindu-se în acești trei de toți adversarii politici și de generalii incomozi (M.N. Tuhacevski, I.E. Iakir, A.I. Kork, I.P. Uborevici, Egorov, Orlov, Blüher etc.), iar în anii 1947-1948 chiar de unii membrii ai familiei (Evghenia, soția cumnatului său Pavel Alliluiev, împreună cu fiica ei Kyra, cumnata Ana, sora mai mare a Nadiei Alliluieva-Stalina).
Așa că, după semnarea Pactului și a Protocolului adițional secret (impus de ruși), potrivit căruia Basarabia revenea Uniunii Sovietice (partea germană și-a declarat „totalul dezinteres politic” pentru această regiune), Stalin și ortacii lui au inclus Bucovina pe lista revendicărilor teritoriale (mai întâi întreaga provincie, pe urmă numai partea ei de nord).
Această cerere a unui teritoriu ce nu prezenta interes strategic pentru nemți, însă constituia prima depășire a acordurilor secrete din august-septembrie 1939, „a trezit aprehensiunile lui Hitler, care a constatat că partenerul său nu este dispus să se limiteze la cele consimțite (când se vor cunoaște secretele arhivelor sovietice, se va putea ști dacă formularea imprecisă a articolului 3 din protocolul adițional secret nu l-a făcut pe Stalin să creadă că Reichul se dezinteresa din punct de vedere politic de întreaga Europă de sud-est” (Florin Constantiniu).
La distincția făcută de diplomația germană (satisfacerea „problemei basarabene” era agreată de Reich, dar „chestiunea bucovineană” era „ceva nou”), Molotov a replicat cu binecunoscuta-i impertinență muscălească: „Bucovina constituie ultima parte ce mai lipsește Ucrainei întregite” și că „Moscova nu consideră încheiată problema Bucovinei, dorind și partea ei sudică”. Ultima afirmație, pe care Molotov i-a trântit-o în față lui Hitler la întâlnirea din 12-13 noiembrie 1940 de la Berlin, a contribuit mult „în hotărârea Führerului de a-și elimina pe calea armelor partenerul dobândit în anul 1939” (Fl. Constantiniu). Mai ales că revendicările muscalilor (e drept, zone care nu prezentau interes geostrategic sau de altă natură pentru nemți), erau făcute după capitularea Franței în războiul-fulger de 40 de zile, adică atunci când „forțele armate ale Reichului se resimțeau în urma efortului depus”, deci Führerul nu putea să recurgă la forța militară „pentru a-l determina pe Stalin să renunțe la această cerere”.
Căci, ne informează același istoric, lui Hitler îi era cât se poate de clar că „Stalin dorește să creeze un precedent, cerând un teritoriu asupra căruia cele două părți – germană și sovietică – nici măcar nu discutaseră”, pentru ca altădată să vină cu revendicări „care să vizeze obiective de interes vital pentru Germania”...
În plus, pe baza instrucțiunilor primite de la Ribbentrop, ambasadorul german Schulenburg la Moscova a încercat, în scopul evitării conflictului militar („prejudiciabil intereselor germane”), „să obțină o concesie din partea sovietică”, însă la propunerea sa de-a restitui tezaurul românesc dus la Moscova în timpul primului război mondial (93,4 tone aur), Molotov i-a răspuns că această posibilitate trebuie exclusă, deoarece „România a exploatat destul timp Basarabia”! Dimpotrivă, informându-l pe Schulenburg că „în zilele următoare guvernul sovietic va prezenta revendicările sale ministrului României la Moscova”, Molotov îi cere acestuia ca guvernul Reichului să-l sfătuiască pe cel român să le accepte, altminteri „războiul este inevitabil”.
Neîndoios că toate astea l-au înfuriat pe Hitler, încât – așa cum am arătat mai sus – încă din iunie 1940 (probabil după nota ultimativă trimisă de muscali românilor) se gândea la planul de invazie a Uniunii Sovietice, plan concretizat în atacul din 21-22 iunie 1941. De fapt, susțin unii istorici, Operațiunea Barbarossa trebuia să înceapă în primăvara anului 1941, însă a fost amânată câteva luni din cauza Operațiunii Marița (ocuparea Greciei). Dacă italienii s-ar fi descurcat în bătălia Greciei fără ajutorul lui Hitler, Uniunea Sovietică ar fi fost atacată cu tot atâtea luni mai repede, Moscova era cucerită de nemți, luptele purtându-se în sezonul cald (sfârșitul verii sau începutul toamnei), iar cursul celui de-al doilea război mondial, chiar după intrarea americanilor, ar fi fost diferit. Numai că istoria nu se face cu presupuneri, ci cu fapte concrete, oricât sunt acestea de necușere, respectiv de norocoase pentru învingători și nenorocoase pentru învinși...
La rândul său Stalin, a cărui strategie era servită de o „diplomație duală”, astfel el ținând cumpăna între imaginea unei Uniuni Sovietice pașnice (cică interesată de securitatea continentului) și demersurile secrete în direcția Berlinului (bunăoară, trenurile rusești cu materii prime și produse alimentare au continuat să circule spre Germania până în noaptea de 21-22 iunie 1941!), a fost realmente cuprins de turbare, ne spune N.S. Hrușciov în Memoriile lui, la aflarea știrii despre căderea Franței, convins fiind că „războiul din Vest este o repetiție generală a celui din Est”: „Stalin era extrem de nervos. Chiar în timpuri normale, el avea obiceiul de a merge de colo-colo în timpul unei ședințe. Cu această ocazie, alerga de jur-împrejur, înjurând ca un birjar. Îi înjura pe francezi și pe englezi. Cum i-au permis ei lui Hitler să-i dea astfel peste cap? Acuma era rândul nostru. Stalin a înțeles asta”.
Astfel stând lucrurile, Stalin și ciracii lui (în mod deosebit Molotov) au făcut tot ce le-a stat în putință ca să înșface cât mai mult de la popoarele baltice, polonezi (Polonia a fost atacată în septembrie 1939 de nemți dinspre Vest, iar de ruși dinspre Est) și români (prin cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și ținutului Herței, România a pierdut 50.762 km² și o populație de circa patru milioane), chiar cu riscul să-și supere partenerii, nefireasca alianță a naziștilor și bolșevicilor durând taman 669 de zile.
Tocmai de aceea, considerând Molotov că răspunsul guvernului român la primul ultimatum (cel din 26 iunie 1940) este imprecis („Gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor propunerilor emanând de la guvernul sovietic”), remite imediat a doua notă, în care cerea „evacuarea în decurs de patru zile a Basarabiei și Bucovinei de Nord”.
Cu toată înverșunata împotrivire a basarabeanului Ștefan Ciobanu, ministrul Cultelor, și a istoricului Nicolae Iorga („Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”), pe data de 28 iunie 1940, ambasadorul G. Davidescu primește următorul răspuns de la București (trei sferturi dintre membrii Consiliului de Coroană au fost pentru acceptarea ultimatumului sovietic): „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, se vede silit să primească condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.
Totuși, care este părerea istoricului Florin Constantiniu despre pact și ultimatumul sovietic? Categoric în prima chestiune („Pactul Ribbentrop-Molotov a constituit factorul decisiv al izolării politice și militare a României”), el preferă să-l citeze pe mareșalul polonez E. Rydz-Smigly în cea de-a doua chestiune, astfel imprimându-i un caracter general și echivoc: „Cu germanii riscăm să ne pierdem libertatea, cu rușii ne pierdem sufletul nostru”...
Spre deosebire de Constantiniu, istoricul Neagu Djuvara abordează mult mai tranșant a doua chestiune în cartea O scurtă istorie a românilor (Editura Humanitas, București, 1999): „Există un principiu de la care n-aveam voie să ne abatem: nu cedezi un petic de pământ fără să tragi un foc de armă”!
Ajuns la final, merită să precizez că Pactul Ribbentrop-Molotov (încă) n-a fost denunțat de niciuna dintre părți, deci teoretic el este în vigoare, deși muscalii susțin că (practic) a fost anulat de atacul nemților din 21-22 iunie 1941.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News