Redăm mai jos un reportaj despre cine a fost „Moș Pupăză” și despre activitatea acestuia, publicat pe radiocluj.ro:

Un om desprins din poveștile vechi ale românilor. Un altfel de Creangă. Un altfel de Păcală. O poveste năstrușnică legată de o bâtă fermecată. Fusul cu zurgălăi. Un bărbat îmbrăcat în costum popular, sprijinit în bâta lui, în mijlocul mulțimii de orășeni înghesuiți să-l vadă. Un țăran pe nume de buletin, Pătru Godja, iar pe “numele” din satul lui, Pupăză. Moș Pupăză, cum îl știe nu doar Valea Stejarului, Maramureșul, ci chiar Franța ori Irlanda.

Nu cred că e cazul să descriu porțile maramureșene. Cele vechi si autentice din lemn. Cele care îți spun povestea vieții și a morții. A regenerării; cele care azi se întâlnesc tot mai puțin în Maramureș, dar se exportă în tot mai multe colțuri ale lumii. Pentru că străinii redescoperă tradițiile şi arhaicul, pe când noi le înlocuim si ne înlocuim.

E un dar să știi să transformi lemnul. Să poți să-i dai viață chiar dacă el nu mai are rădăcini; să-l transformi. Un astfel de om dăruit de divinitate este Moș Pupăză. El știe să facă și porți și troițe pentru răspântiile drumului – pentru a feri așezarea ori călătorii de rele, ori pentru a fi înălțate la cimitir pentru neuitarea celor ce nu mai sunt pe pământ. El poate să facă lemnul să vorbească, pentru că asta a învățat de la bătrânii lui și, la rândul său, i-a învățat pe cei tineri pentru ca acest meștesug al cioplitului să nu se piardă. Fusul ieșit din mâna lui Moș Pupăză îți aduce aminte de femeile care torceau pe la porți ori la șezători, spunând snoave ori povești cu iele, ori punând la cale vreo nuntă, ori pomenind de cei trecuți la cele veșnice.

Moș Pupăză e un om hâtru care, vorba domniei sale, la nuntă o zi și o noapte nu strigam de două ori la fel, pentru că strigăturile îs după cum îți zice gândul. Textele lui sunt pline de umor, de pilde, de taină, de om trecut prin viață, de om crescut în natură, de om căruia fără nicio teamă poți să i te închini și să-i zici „Țăran român, MĂRIA TA“.

Moș Pupăză poartă cam peste tot cu el o taină, ascunsă în bâta fermecată, cum îi place să o numească, după care ,,no-i muri că o beu”. Mai sunt bâte ciobănești pe lume dar ca aceasta nu e niciuna. În primul rând că e creația lui Moș Pupăză și apoi, sigur niciuna nu are dop ce se transformă pe dată în pahar, ce se umple cu licoarea din bâtă. Care nu e seva lemnului, ci suc de prună de Maramureș. Adică Horincă. De remarcat e însă inscripția de pe bâtă: Cine be peste masură, e păcat s-o puie-n gură. O remarcă de care nu au ținut mulți seamă, motiv pentru Stan Pătraș și urmașii săi să le scrie epitaful şi să inventeze cel ma vesel cimitir din lume.

Citește și

loading...