Tot astăzi, Iohannis a atacat la CCR, pentru a doua oară, legea CSM.

Preşedintele subliniază că, deşi a atribuit valoare de principiu unor prevederi legale, legiuitorul operează ulterior modificări de substanţă cu privire la statutul judecătorilor şi procurorilor care însă contravin principiului statuat prin acelaşi act normativ. Astfel, chiar punctul 1 al art. I al legii supuse reexaminării consacră o normă căreia i-a fost atribuită de către Curtea Constituţională valoare de principiu în toată reglementarea sistemului judiciar, respectiv separarea carierei judecătorilor de aceea a procurorilor, pentru ca, prin modificările legislative realizate cu privire la statutul judecătorilor şi procurorilor, în cuprinsul legii, acest principiu să fie ignorat şi chiar încălcat, potrivit News.ro.

Klaus Iohannis consideră că prin modificările adoptate în privinţa criteriilor de promovare a examenului de capacitate ori de promovare la instanţele superioare şi îndeosebi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se relativizează standardele profesionale, se introduc criterii subiective exclusive ori determinante în evaluarea magistraţilor, cu efect asupra calităţii actului de justiţie la cel mai înalt nivel, în condiţiile în care gradul de exigenţă profesională trebuie să fie direct proporţional cu ierarhia instanţelor de judecată în sistemul judiciar român.

În opinia preşedintelui, în lipsa unor dispoziţii tranzitorii care să permită etapizarea aplicării noii concepţii a legiuitorului privind accederea în profesie şi respectiv, încetarea activităţii de magistrat, aplicarea imediată a dispoziţiilor din cuprinsul Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor riscă să pună în pericol chiar stabilitatea şi buna funcţionare a sistemului judiciar, reprezentând un pericol real pentru bunul mers al justiţiei din România, prin posibila blocare a activităţii instanţelor şi parchetelor.

Prezentăm argumentele preşedintelui din cererea de reexaminare:

”1. La art. I pct. 2 din legea supusă reexaminării se modifică art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, potrivit căruia: „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Judecătorii trebuie să fie imparţiali având libertate deplină în soluţionarea cauzelor deduse judecăţii, în conformitate cu legea şi în mod imparţial, cu respectarea egalităţii de arme şi a drepturilor procesuale ale părţilor. Judecătorii trebuie să ia decizii fără nici un fel de restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare. Hotărârile pronunţate în căile de atac nu intră sub imperiul acestor restricţii. Scopul independenţei judecătorilor constă inclusiv în a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul său în mod echitabil având la bază doar aplicarea legii.”

În Decizia nr. 45/2018, Curtea Constituţională a arătat că sintagma „fie chiar autorităţi judiciare” este una clară şi că obligaţia judecătorului de a lua decizii fără „restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii directe sau indirecte” este în concordanţă cu art. 1 alin. (5) şi art. 124 alin. (3) din Constituţia României. Aşadar, aşa cum a reţinut şi Curtea în jurisprudenţa sa, „legiuitorul constituant a consacrat independenţa judecătorului pentru a-l apăra pe acesta de influenţa autorităţilor politice şi, în special, a puterii executive; această garanţie nu poate fi, însă, interpretată ca fiind de natură să determine lipsa responsabilităţii judecătorului. Legea fundamentală nu conferă numai prerogative - care, în textul menţionat, se circumscriu conceptului de «independenţă» - ci stabileşte şi limite pentru exercitarea acestora, care, în acest caz, se circumscriu sintagmei «se supun numai legii»” (Decizia nr. 2/2012). În aceeaşi decizie, Curtea a arătat că „independenţa judecătorilor, atât din punct de vedere funcţional (în raporturile cu reprezentanţii puterii legislative şi executive), cât şi personal (respectiv al statutului care trebuie să i se acorde judecătorului prin lege), reprezintă o garanţie destinată înfăptuirii unei justiţii independente, imparţiale şi egale, în numele legii”.

Cu toate acestea, textul de lege menţionează că „Hotărârile pronunţate în căile de atac nu intră sub imperiul acestor restricţii”. Aşadar, toate aceste principii stabilite în jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu se aplică hotărârilor pronunţate în căile de atac şi nici judecătorilor care iau aceste hotărâri.

În primul rând, o atare dispoziţie instituie un tratament diferenţiat, nejustificat obiectiv şi raţional, între judecătorii care pronunţă hotărâri în primă instanţă şi judecătorii care pronunţă hotărâri în căi de atac, cei din prima categorie fiind supuşi tuturor acestor restricţii şi dând expresie, aşa cum şi Curtea a reţinut, principiului independenţei judecătorilor. Se încalcă pe această cale art. 16 alin. (1) din Constituţia României referitor la egalitatea în drepturi, fiind aplicat un tratament discriminatoriu, fără o justificare obiectivă şi raţională, pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică.

În al doilea rând, neaplicarea tezei întâi a art. 2 alin. (3) pentru hotărârile date în căile de atac conduce la concluzia că judecătorii care le pronunţă pot fi supuşi unor „restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte”. O astfel de interpretare contravine flagrant art. 124 alin. (3) din Constituţia României referitor la independenţa judecătorilor, iar prin modul neclar de redactare, dispoziţia încalcă şi art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii.

2. La art. I pct. 4 din legea reexaminată, alin. (11) al art. 3 din Legea nr. 303/2004 prevede: „Procurorii sunt independenţi în dispunerea soluţiilor, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”

Prin Decizia nr. 924/2012, Curtea Constituţională a reţinut că Ministerul Public a fost instituit, prin art. 131 şi 132 din Constituţie, ca o magistratură componentă a autorităţii judecătoreşti, având rolul de a reprezenta în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Prin aceeaşi decizie s-a arătat că procurorii au, la fel ca şi judecătorii, statut constituţional de magistraţi, prevăzut expres în art. 133 şi 134 din Legea fundamentală, că aceştia sunt numiţi în funcţie, la fel ca judecătorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii şi că acelaşi organ al autorităţii judecătoreşti îndeplineşte – prin Secţia pentru procurori, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a procurorilor. Nu în ultimul rând, Curtea Constituţională a statuat că independenţa justiţiei cuprinde două componente, respectiv componenta instituţională (care nu se referă exclusiv la judecători, ci acoperă sistemul judiciar în întregime) şi componenta individuală (independenţa judecătorului). Aşadar, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

În cursul procesului penal, procurorul nu dispune doar soluţia, ci are un rol mult mai amplu şi mai important. Până la adoptarea unei soluţii la finalizarea fazei de urmărire penală, procurorul, reprezentând interesele generale ale societăţii, poate lua măsura preventivă a reţinerii, poate dispune aplicarea măsurilor de protecţie în cazul acordării statutului de martor ameninţat, poate autoriza unele măsuri de supraveghere tehnică, poate propune judecătorului de drepturi şi libertăţi luarea celorlalte măsuri preventive prevăzute de lege, dispune unele măsuri de supraveghere, etc. Textul în discuţie îi limitează însă independenţa asupra dispunerii acestor măsuri, aşa cum acestea sunt conferite de normele procesual penale, cu consecinţa imposibilităţii de respectare a obligaţiei constituţionale de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Prin urmare, limitarea independenţei procurorilor doar la dispunerea soluţiilor încalcă rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor, aşa cum acestea sunt stabilite prin art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.

3. La art. I pct. 5, alin. (2) al art. 4 din Legea nr. 303/2004 prevede: „Procurorii şi judecătorii trebuie să se asigure, în toate stadiile unui proces, că drepturile şi libertăţile individuale sunt garantate şi că ordinea publică este protejată”.

În activitatea judiciară, magistraţii au obligaţia de a înfăptui justiţia prin aplicarea legii şi prin respectarea dispoziţiilor procesuale şi substanţiale ale legii. Arestarea preventivă, condamnarea la pedeapsa închisorii, aplicarea unor măsuri educatorii ori asiguratorii obligatorii, prin hotărâri judecătoreşti, sunt elemente care conduc la limitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului, realizând însă o limitare prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică. Proporţionalitatea acestor limitări, garantarea respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului prin raportare la textul legii care le prevede sunt aspecte care intră în competenţa unor autorităţi ale statului, precum Curtea Constituţională sau Avocatul Poporului, motiv pentru care apreciem că este necesar ca legiuitorul să circumstanţieze aceste prevederi, întrucât o formulare generală şi vagă poate conduce la dificultăţi în aplicare.

4. La art. I pct. 6 din legea supusă reexaminării, alin. (3) al art. 4 din Legea nr. 303/2004 prevede: „(3) Judecătorii şi procurorii trebuie atât să fie, cât şi să apară, ca fiind independenţi unii de ceilalţi.”

Textul este neclar, imprecis, contradictoriu şi generează impredictibilitate prin imposibilitatea aplicării concrete, încălcând astfel art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Pe de o parte, se stabileşte obligaţia independenţei procurorilor şi judecătorilor unii faţă de ceilalţi şi, pe de altă parte, se acceptă lipsa de independenţă a unora faţă de ceilalţi atâta timp cât există o aparenţă (nu o certitudine/obligaţie) a respectivei independenţe.

Sintagma „trebuie să fie, cât şi să apară” - provenită dintr-o expresie jurisprudenţială folosită de instanţele europene strict în anumite contexte faptice - nu este însă suficient de previzibilă pentru a fi folosită cu caracter general, nefiind clar şi precis care este obiectul reglementării, destinatarii normei propuse neputând înţelege care ar fi conduita pe care ar trebui să o adopte pentru a respecta această obligaţie, mai ales raportat la aparenţa de independenţă a unui magistrat faţă de alt magistrat. În plus, textul legal nu stabileşte criterii privind ,,aparenţa de independenţă”, motiv pentru care apreciem că se impune reanalizarea acestei norme de către Parlament.

5. Art. I pct. 7 din legea supusă reexaminării modifică art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004.

a) Potrivit alin. (1) al art. 5: „Funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent şi asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, aşa cum acestea sunt definite de legislaţia în vigoare.”

Menţionăm că potrivit art. 285 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, funcţiile didactice din învăţământul superior sunt cele de: asistent universitar; lector universitar/şef de lucrări; conferenţiar universitar şi profesor universitar. De asemenea, art. 285 alin. (2) din aceeaşi lege prevede că în instituţiile de învăţământ superior funcţiile de cercetare sunt: asistent cercetare; cercetător ştiinţific; cercetător ştiinţific gradul III; cercetător ştiinţific gradul II şi cercetător ştiinţific gradul I, funcţii care, conform alin. (3), sunt echivalate cu cele didactice.

Potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie, ,,Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”. După cum se observă, legiuitorul constituant a avut în vedere funcţiile din învăţământul superior, fără a realiza vreo distincţie între funcţiile de conducere şi cele de execuţie. Nici legile de organizare judiciară nu au realizat o distincţie sub acest aspect, ceea ce a fost de natură să genereze în practică interpretări diferite, cu consecinţe grave asupra carierei judecătorilor şi procurorilor.

În privinţa „funcţiilor didactice din învăţământul superior, aşa cum acestea sunt definite de legislaţia în vigoare”, acest text de lege a generat în aplicare interpretări diferite în legătură cu posibilitatea judecătorilor şi a procurorilor de a exercita funcţii de conducere în cadrul instituţiilor de învăţământ superior (şef de catedră, prodecan, decan, prorector, rector, etc.).

O distincţie în acest sens a fost realizată însă de către Consiliul Superior al Magistraturii, care prin Hotărârea nr. 821 din 4 septembrie 2008 a stabilit că judecătorii pot ocupa doar funcţii de execuţie, în considerentele hotărârii arătându-se că funcţiile didactice stabilite de art. 53 alin. (1) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic sunt: preparator universitar, asistent universitar, lector universitar/şef de lucrări, conferenţiar universitar, profesor universitar şi profesor universitar consultant. În privinţa funcţiilor de conducere din învăţământul superior, în hotărârea sus-menţionată s-a arătat că acestea pot fi ocupate numai de profesori universitari sau de conferenţiari universitari, iar cu această precizare, Consiliul Superior al Magistraturii a conchis că ,,din interpretarea sintetică a acestor norme juridice, rezultă că funcţiile didactice la care se referă art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie au natura unor funcţii de execuţie în structura unei universităţi.”

Faţă de cele arătate, considerăm că norma de la art. 5 alin. (1) din legea supusă reexaminării perpetuează aceeaşi neclaritate şi, prin urmare, revine legiuitorului rolul să clarifice această situaţie, într-un domeniu de o importanţă majoră pentru cariera magistraţilor, prin dispoziţii legale clare, neechivoce, a căror aplicare să nu permită arbitrariul ori abuzul. Astfel, textul de lege de la art. 5 alin. (1) impune clarificări sub aspectul naturii funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior, respectiv dacă se au în vedere doar funcţiile de execuţie sau şi cele de conducere.

b) Alin. (2) al art. 5 prevede: „Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii”.

În forma anterioară punerii de acord a legii cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/2018, alin. (2) conţinea şi următoarea teză: „În alte situaţii care exced activităţii legate de actul de justiţie, conflictul de interese va fi adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al instanţei sau parchetului care apreciază asupra existenţei sau inexistenţei acestuia”. Prin Decizia nr. 45/2018, Curtea Constituţională a admis obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „alte situaţii care exced activităţii legate de actul de justiţie” este neconstituţională, întrucât nu respectă cerinţele privind calitatea legii impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, iar cazurile care exced activităţii actului de justiţie nu sunt explicitate. În urma punerii de acord a legii cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/2018, Parlamentul României a eliminat complet teza a doua a articolului 5 alin. (2), eliminându-se astfel şi posibilitatea judecătorilor sau procurorilor de a aduce la cunoştinţa colegiului de conducere al instanţei sau conducătorului parchetului respectivul conflict de interese.

Apreciem că eliminarea acestei posibilităţi pentru judecători sau procurori nu este una oportună, aducerea la cunoştinţa colegiului de conducere al instanţei sau conducătorului parchetului fiind un filtru suplimentar în eliminarea situaţiilor în care magistraţii s-ar afla în conflicte de interese.

În forma în vigoare a art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 se prevede că „judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii, cu excepţia cazurilor în care conflictul de interese a fost adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al instanţei sau conducătorului parchetului şi s-a considerat că existenţa conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparţială a atribuţiilor de serviciu”. În Decizia nr. 45/2018, Curtea a reţinut că „şi textul în vigoare cuprinde serioase probleme de previzibilitate, în sensul că dă în competenţa colegiilor de conducere atribuţii jurisdicţionale, de soluţionare a unor motive de abţinere şi recuzare, ce se suprapun peste cele ale judecătorului chemat să judece aceste incidente procedurale, ajungându-se în situaţia unor paralelisme între competenţa instanţelor de a soluţiona cererile de recuzare ori de abţinere formulate şi competenţa colegiilor de conducere de a decide asupra conflictului de interese. Dacă, însă, se doreşte reglarea acestor situaţii generate de aplicarea, pe de o parte, a dispoziţiilor codurilor de procedură referitoare la motivele de recuzare sau abţinere şi, pe de altă parte, a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, legiuitorul trebuie să formuleze textul analizat într-o manieră de natură a concilia cele două ipoteze normative şi de a oferi soluţia normativă care trebuie aplicată”.

Ca atare, apreciem că este necesară reanalizarea acestui text de către legiuitor, în sensul concilierii celor două ipoteze normative şi păstrării posibilităţii magistraţilor de a aduce la cunoştinţa colegiului de conducere al instanţei, respectiv conducătorului parchetului existenţa unei activităţi care presupune un conflict de interese.

De asemenea, se impune reglementarea unei proceduri clare prin care aprecierea cu privire la afectarea sau nu a îndeplinirii imparţiale a atribuţiilor de serviciu să nu fie lăsată la latitudinea judecătorului sau procurorului.

Nu în ultimul rând, considerăm că folosirea sintagmei „să se abţină” ar impune legiuitorului să clarifice cadrul juridic incident, sub aspectul aplicării sau nu a regulilor de drept procesual în materia abţinerii, cu consecinţe clare şi previzibile, reglementate de lege.

6. Art. I pct. 8 din legea supusă reexaminării completează dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 303/2004 cu un nou alineat, alin (21), cu următorul cuprins: „Apartenenţa în calitate de colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică, are ca efect eliberarea din funcţia deţinută”.

Din modul de redactare a acestei dispoziţii nu este clar la ce funcţie face trimitere noul text introdus. Observăm că nici modificările preconizate la art. I pct. 119 – 122, vizând dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 303/2004, nu sunt corelate cu această modificare. În aceste condiţii, textul nu precizează în mod clar despre ce „funcţie deţinută” este vorba – funcţia de conducere deţinută sau cea de judecător/procuror – şi nici pe baza cărei proceduri se realizează această eliberare din funcţie (prin similitudine cu dispoziţiile art. 7 alin. (2) – pct. 9 din legea supusă reexaminării). Lipsa de claritate a normei generează reale dificultăţi de aplicare a acesteia, motiv pentru care este încălcat şi art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii, astfel cum aceasta a fost dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Completarea adusă art. 6 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor nu este corelată cu dispoziţiile art. 65 din aceeaşi lege, care prevăd în mod limitativ cazurile de eliberare din funcţie a judecătorilor şi procurorilor. Aşadar, se observă că situaţia în care judecătorul sau procurorul este lucrător operativ, informator sau colaborator al unui serviciu de informaţii este prevăzută în rândul cazurilor de eliberare din funcţie, dispoziţia fiind corelată cu cea a art. 7 din aceeaşi lege, astfel cum acesta este modificat, care arată: „Încălcarea dispoziţiilor alin. (1) conduce la eliberarea din funcţia deţinută, inclusiv cea de judecător sau procuror”. Spre deosebire de acel caz, semnalăm că apartenenţa în calitate de colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică, nu se regăseşte printre cazurile de eliberare din funcţie.

7. La art. I pct. 9 se modifică art. 7 alin. (6), alin. (7) şi alin. (8) din Legea nr. 303/2004.

În forma adoptată după punerea în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/2018, Parlamentul a introdus următoarele dispoziţii în conţinutul art. 7: „(6) Rezultatul verificărilor se comunică din oficiu Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorului sau procurorului vizat, precum şi, la cerere, oricărei persoane. (7) Actul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării prevăzut la alin. (5) poate fi contestat în instanţă, în termen de 3 luni de la data la care a luat cunoştinţă, de către orice persoană care justifică un interes legitim, conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Dispoziţiile prevăzute la art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile. (8) Răspunsul eronat se pedepseşte conform legii.”

În Decizia nr. 252/2018, Curtea Constituţională a arătat că neconstituţionalitatea textului a fost atrasă de faptul că actul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării era considerat o probă preeminentă, de necontestat în procedura disciplinară care se desfăşura în privinţa magistratului. În paragraful 107 din aceeaşi decizie, Curtea a arătat că, „având în vedere că noul text prevede că actul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării poate fi atacat în contencios administrativ, rezultă că opţiunea legiuitorului a fost aceea de a-l califica drept unul administrativ în sensul art. 2 alin. (l) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004”. Curtea a reţinut că „actul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării nu reprezintă o simplă operaţiune materială, respectiv un act de informare/de comunicare a unei stări de drept, ci un act administrativ care finalizează o etapă a procedurii de stabilire a încălcării regimului incompatibilităţilor/interdicţiilor şi dă, astfel, naştere unor raporturi juridice”. În aceeaşi decizie, Curtea a arătat că art. 7 alin. (7) teza a doua (exceptarea contestării actului CSAT de la parcurgerea procedurii recursului graţios, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004) cuprinde dispoziţii neclare din punct de vedere al determinării datei de la care curge dreptul de a contesta actul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării în faţa instanţei judecătoreşti. Curtea Constituţională a reţinut că atât art. 11 alin. (1), cât şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care reglementează termenul de prescripţie de 6 luni, respectiv termenul de decădere de 1 an pentru introducerea acţiunii, sunt legate de parcurgerea procedurii prealabile, iar în cazul de faţă, aceasta nefiind aplicabilă, reglementarea este una lipsită de claritate.

În urma punerii în acord a legii cu această dispoziţie, Parlamentul a modificat art. 7 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 astfel: „Actul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării prevăzut la alin. (5) poate fi contestat în instanţă, în termen de 3 luni de la data la care a luat la cunoştinţă, de către orice persoană care justifică un interes legitim, conform Legii nr. 554/2004. Dispoziţiile prevăzute la art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile”.

Dispoziţia astfel modificată rămâne în continuare una neclară şi imprecisă, întrucât nu se poate deduce cine ia la cunoştinţă şi de la ce moment începe să curgă termenul de 3 luni instituit de legiuitor. Astfel, sunt posibile cel puţin trei ipoteze de lucru:

a) Într-o primă ipoteză, în care ar fi vorba despre judecătorul sau procurorul vizat, alin. (6) din acelaşi articol precizează că „rezultatul verificărilor se comunică din oficiu Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorului sau procurorului vizat, precum şi, la cerere, oricărei persoane”. În această situaţie, termenul de 3 luni curge de la momentul la care judecătorul sau procurorul vizat a luat la cunoştinţă de acest act.

b) Într-o a doua ipoteză, în care rezultatul verificării se comunică din oficiu Consiliului Superior al Magistraturii şi, „la cerere”, oricărei persoane, termenul de 3 luni curge de la data comunicării către Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv de la data comunicării către orice persoană care, în prealabil, ar fi solicitat astfel de informaţii.

c) În cea de-a treia ipoteză, termenul de 3 luni curge de la data la care „orice persoană care justifică un interes legitim” ia la cunoştinţă de acest act. Într-un atare caz, se ajunge la un termen nedeterminat în care, de la momentul comunicării rezultatului verificării realizate de CSAT, acesta ar putea fi contestat la instanţa de contencios administrativ. O astfel de situaţie este contrară securităţii raporturilor juridice care decurge din art. 1 alin. (3) din Constituţia României.

Prin Decizia nr. 797/2007, Curtea a reţinut că „actul administrativ unilateral cu caracter individual nu este opozabil terţilor, nefiind supus niciunei forme de publicitate, astfel încât aceştia nu au posibilitatea reală de a cunoaşte existenţa de la data emiterii lui. Acest act este adus la cunoştinţă doar destinatarului său prin comunicare. Aşa fiind, terţii – persoane vătămate într-un drept al lor sau într-un interes legitim – se găsesc în imposibilitatea obiectivă de a cunoaşte existenţa unui act administrativ adresat altui subiect de drept”. Această decizie viza însă procedura prealabilă prevăzută de Legea contenciosului administrativ, iar Curtea a arătat că, în urma modificării art. 11 din Legea nr. 554/2004, textul de lege prevede ca limită a termenului de introducere a cererii termenul de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. Spre deosebire de reglementările stabilite în Legea nr. 554/2004, comunicarea realizată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, calificată de Curtea Constituţională drept act administrativ, este exceptată de la parcurgerea procedurii prealabile şi, în plus, art. 7 alin. (6) din legea supusă reexaminării arată că „rezultatul verificării se comunică din oficiu Consiliului Superior al Magistraturii şi, la cerere, oricărei persoane”. Aşadar, orice persoană care justifică un interes poate adresa o cerere Consiliului Suprem de Apărare a Ţării pentru a-i fi comunicat acest rezultat al verificării anuale. Scopul acestei verificări instituite de legiuitor este tocmai acela de a conferi o garanţie suplimentară în privinţa imparţialităţii necesare unui judecător sau procuror pentru exercitarea profesiei sale, iar rezultatele acestei proceduri sunt comunicate chiar Consiliului Superior al Magistraturii, garant al independenţei justiţiei. Această verificare este realizată anual, conform dispoziţiilor introduse în textul legii. Din această perspectivă, instituirea unui termen de 3 luni de la data luării la cunoştinţă de către orice persoană interesată, conduce la o situaţie în care aceste acte administrative pot fi contestate în instanţă într-un interval nedefinit raportat la momentul emiterii lor, deşi verificările sunt realizate anual, afectându-se în acest fel securitatea raporturilor juridice şi, în mod direct, cariera magistraţilor.

Având în vedere neclaritatea momentului de la care curge termenul, corelat cu sfera persoanelor vizate de luarea la cunoştinţă a acestei verificări, dar mai ales ţinând seama de faptul că, potrivit art. 7 alin. (2) din lege, sancţiunea pentru nerespectarea acestei interdicţii este chiar eliberarea din funcţia de judecător şi procuror, o astfel de prevedere creează incertitudine cu privire la exercitarea profesiilor de judecător şi procuror. Acest lucru aduce atingere art. 124 alin. (3) referitor la independenţa judecătorilor şi art. 132 alin. (1) referitor la statutul procurorului şi principiile legalităţii şi imparţialităţii.

În consecinţă, Parlamentul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a pune în acord legea cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 252/2018 cu privire la neclaritatea momentului de la care curge termenul de contestare a rezultatului verificării, aspect ce contravine art. 147 alin. (4) din Constituţie.

În altă ordine de idei, semnalăm că dispoziţiile art. 7 alin. (8) din Legea nr. 303/2004 – art. I pct. 9 din legea supusă reexaminării – se impun a fi reanalizate sub aspectul clarităţii, întrucât din redactarea acestei norme nu se înţelege care este autoritatea care constată caracterul eronat al răspunsului, ţinând seama – mai ales – de faptul că instanţa de contencios administrativ se pronunţă asupra legalităţii sau nelegalităţii actului în cauză şi nu asupra caracterului eronat sau nu al răspunsului. În plus, este neclară şi natura răspunderii juridice antrenate, sintagma folosită, aceea de „se pedepseşte” putând să conducă la concluzia angajării răspunderii penale.

8. Dispoziţiile art. 7 alin. (9) din cadrul art. I pct. 9 prevăd: „Informaţiile care privesc statutul judecătorilor şi procurorilor, organizarea judiciară, organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii (...) prin derogare de la prevederile art. 12 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public (...) constituie informaţii de interes public la care accesul liber este garantat”.

Prin Decizia nr. 45/2018, Curtea Constituţională a arătat că includerea informaţiilor din procedurile judiciare în categoria informaţiilor de interes public, „prin modul generic de reglementare, fragilizează regimul de protecţie acordat atât informaţiilor/datelor clasificate/private, cât şi unor categorii de persoane, drept care încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 26 alin. (1) referitor la obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată şi art. 49 cu referire la protecţia minorilor”.

În urma punerii textului în acord cu această decizie, Parlamentul a eliminat referirea la procedurile judiciare, iar prin Decizia nr. 252/2018, Curtea a reţinut că, atribuind această calitate actelor administrative extrajudiciare, acestea vor trebui declasificate, având în vedere referirea expresă la exceptarea de la art. 12 din Legea nr. 544/2001, care reglementează excepţiile de la categoria informaţiilor de interes public. Aşadar, critica la care Curtea Constituţională a răspuns prin considerentele Deciziei nr. 252/2018 viza actele extrajudiciare. Cu toate acestea, observăm că în forma adoptată de legiuitor după punerea de acord a legii cu Decizia nr. 252/2018 a Curţii Constituţionale, în continuare informaţiile care privesc statutul judecătorilor şi procurorilor, prin excepţie de la art. 12 din Legea nr. 544/2001, reprezintă informaţii de interes public. Or, printre excepţiile stabilite de Legea nr. 544/2001, art. 12 lit. b), d) şi e) include şi următoarele: informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele economice şi politice ale României, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii; informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii; informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare. Aşadar, prin instituirea acestor excepţii în Legea accesului la informaţii de interes public, legiuitorul a dat expresie şi altor limite stabilite de Constituţie, nu doar celei prevăzute în art. 31 alin. (3) conform cărora „Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională”. Exceptarea datelor personale de la regimul informaţiilor de interes public reiese din necesitatea respectării dreptului la viaţă intimă, familială şi privată prevăzut de art. 26 din Constituţie. De asemenea, exceptarea informaţiilor privind procedura disciplinară, dacă se periclitează rezultatul anchetei, este o expresie a respectării principiului legalităţii, dar şi o garanţie pentru eficienţa derulării anchetelor disciplinare.

Prin sfera largă păstrată de legiuitor şi exceptarea tuturor informaţiilor privind statutul judecătorilor şi procurorilor, organizarea judiciară sau organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii de la art. 12 din Legea nr. 544/2001 amintită, dispoziţia art. I pct. 9 din legea trimisă la promulgare stabileşte, implicit, că datele personale care vizează judecătorii şi procurorii devin informaţii de interes public, ceea ce contravine altor dispoziţii legale în vigoare şi prevederilor constituţionale ale art. 26. Un prim exemplu în acest sens este oferit de datele din dosarul profesional al magistraţilor (art. 5 alin. 3 din Legea nr. 303/2004), caz în care dispoziţia menţionată din legea transmisă la promulgare vine într-o contradicţie cu art. 42 alin. (2) din legea în vigoare (nesupus modificării), care arată că: „Datele conţinute în dosarul profesional sunt confidenţiale, în condiţiile prevăzute de lege”. Un alt exemplu este reprezentat de dosarele candidaţilor de la admiterea în magistratură (art. 15 alin. 5, în vigoare, din Legea nr. 303/2004), care, conform acestei dispoziţii, devin publice. Aşa cum a reţinut chiar Curtea Constituţională în Decizia nr. 45/2018, „date cu caracter personal sunt orice informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale [a se vedea art. 3 lit. a) din Legea nr. 677/2001]. Astfel, date cu caracter personal sunt chiar şi numele şi prenumele persoanei”. De altfel, şi răspunsurile scrise furnizate de un candidat în cadrul unui examen profesional sau observaţiile examinatorului referitoare la aceste răspunsuri pot cuprinde date personale, aşa cum a stabilit şi Curtea Europeană de Justiţie în Hotărârea Peter Nowak c./Data Protection Commissioner, 20 decembrie 2017, (Cauza C-434/16).

Acelaşi argument este valabil şi pentru procedurile disciplinare care ţin de organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, informaţiile care vizează verificările efectuate de Inspecţia Judiciară în conformitate cu prevederile Legii nr. 317/2004 vor deveni, potrivit legii a cărei reexaminare se solicită, informaţii de interes public, chiar dacă se periclitează rezultatul anchetei disciplinare. Or, conform art. 73 alin. (5) din forma actuală a Legii nr. 317/2004: „Actele, documentele sau orice alte informaţii care se află pe rolul Inspecţiei Judiciare au caracter confidenţial, cu excepţia celor care constituie, potrivit legii, informaţii de interes public”, iar datorită excepţiei prevăzute de art. 12 lit. e) din Legea nr. 544/2001, aceste informaţii erau exceptate, tocmai cu scopul protejării rezultatului anchetei disciplinare.

Faţă de cele expuse mai sus, apreciem că art. 7 alin. (9) aduce atingere rolului CSM, prevăzut de art. 133 alin. (1) şi art. 1 alin. (5) din Constituţia României, referitor la respectarea obligatorie a Constituţiei şi a legilor, lăsând fără efect anchetele disciplinare ale Inspecţiei Judiciare.

9. În forma adoptată de Parlament, art. I pct. 23 din legea supusă reexaminării reglementează, în cuprinsul dispoziţiilor art. 18, doar parţial, procedura disciplinară pentru auditorii de justiţie, menţionându-se în alin. (8) că „procedura de cercetare disciplinară şi de aplicare a sancţiunilor disciplinare se stabileşte prin Regulamentul Institutului Naţional al Magistraturii”.

După această reglementare de principiu, urmează modificări ale art. 18, inserate în alin. (9) – (11), care vizează, doar în parte, modul de desfăşurare a procedurii disciplinare, legiuitorul limitându-se doar la a menţiona că: „(9) Cercetarea disciplinară se suspendă atunci când împotriva auditorului de justiţie s-a dispus trimiterea în judecată pentru aceeaşi faptă. (10) Organul de urmărire penală este obligat să comunice, de îndată, Institutului Naţional al Magistraturii actul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a auditorului de justiţie. (11) Suspendarea cercetării disciplinare se dispune de către directorul Institutului Naţional al Magistraturii şi operează până când soluţia pronunţată în cauza care a motivat suspendarea a devenit definitivă. Hotărârea definitivă este comunicată de îndată Institutului Naţional al Magistraturii. Pe durata suspendării cercetării disciplinare, cursul prescripţiei răspunderii disciplinare este suspendat.”

Din analiza întregii abordări a legiuitorului cu privire la statutul auditorilor de justiţie, se constată că acesta a reglementat condiţiile de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, statutul, drepturile şi obligaţiile, incompatibilităţile şi interdicţiile, abaterile disciplinare, sancţiunile aplicabile auditorilor de justiţie, fără ca procedura disciplinară să fie reglementată în mod complet prin acelaşi act normativ sau printr-un act normativ cu aceeaşi forţă juridică, ceea ce ar impune o reanalizare a întregii reglementări în materie şi completarea în mod corespunzător a acesteia. În plus, instituirea unei rezerve a legiuitorului în privinţa modului de desfăşurare a procedurii disciplinare împotriva auditorilor de justiţie – menţionând că procedura de cercetare disciplinară şi de aplicare a sancţiunilor disciplinare se stabileşte prin regulament al Institutului Naţional al Magistraturii, pentru ca apoi să reglementeze prin lege unele aspecte ale acestei proceduri disciplinare – încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la principiul legalităţii, în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii.

10. Art. I pct. 30 modifică art. 21 din Legea nr. 303/2004, care reglementează criteriile de repartizare a judecătorilor şi procurorilor stagiari, după promovarea examenului de capacitate, în alin. (3) prevăzându-se „în circumscripţiile instanţelor şi parchetelor unde o minoritate naţională are o pondere de cel puţin 50% din numărul locuitorilor, la medii egale, au prioritate candidaţii cunoscători ai limbii acelei minorităţi”.

În primul rând, acest text de lege prezintă dificultăţi majore de aplicare, întrucât legea nu prevede procedura prin care se stabileşte care este candidatul care cunoaşte mai bine limba acelei minorităţi, cum este verificat sau ce se întâmplă dacă sunt doi astfel de candidaţi. Nu este clar dacă această procedură presupune înfiinţarea unei comisii sau cine stabileşte acest aspect şi nici modul de funcţionare şi verificare concretă a acestei condiţii. Această reglementare lacunară lipseşte norma de claritate şi precizie, contrar exigenţelor de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

În al doilea rând, apreciem că această condiţie – de cunoaştere a unei limbi a unei minorităţi naţionale – nu reprezintă o condiţie de promovare a examenului de capacitate, pentru a fi avută în vedere de către candidat şi pentru a şi-o însuşi. Astfel, nefiind o condiţie prealabilă şi nederivând din prestaţia sa curentă, profesională, candidatului judecător sau procuror nu îi poate fi opusă ori impusă în exercitarea unui drept câştigat prin examen. Egalitatea în faţa legii în acele circumscripţii în care „minoritatea” are o pondere de 50% şi în care criteriile obiective dispar, este înlocuită cu un alt criteriu bazat pe „cunoaşterea” limbii minorităţii respective.

În plus, potrivit principiului constituţional înscris în art. 128 alin. (1), „procedura judiciară se desfăşoară în limba română”, iar potrivit alin. (2), cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 13 din Constituţie, „în România, limba oficială este limba română”. Caracterul oficial al limbii române instituie obligativitatea utilizării acesteia în raporturile cetăţenilor cu autorităţile statului, în această limbă fiind redactate şi aduse la cunoştinţa publică toate actele oficiale ale statului român. Consacrarea constituţională a caracterului oficial al limbii române trebuie coroborată cu dispoziţiile art. 32 din Legea fundamentală referitoare la dreptul minorităţilor naţionale de a învăţa în limba lor maternă şi de a fi instruite în această limbă şi cu prevederile art. 128 din Constituţie care reglementează dreptul minorităţilor de a utiliza limba maternă în justiţie.

Totodată, în dreptul procesual penal român se aplică deja Directiva 2010/64 UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale, ce a fost transpusă prin dispoziţiile art. 12 din Codul de procedură penală, potrivit cărora „(1) Limba oficială în procesul penal este limba română. (2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, actele procedurale întocmindu-se în limba română. (3) Părţilor şi subiecţilor procesuali care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, de a vorbi, precum şi de a pune concluzii în instanţă, prin interpret. În cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, suspectului sau inculpatului i se asigură în mod gratuit posibilitatea de a comunica, prin interpret, cu avocatul în vederea pregătirii audierii, a introducerii unei căi de atac sau a oricărei alte cereri ce ţine de soluţionarea cauzei. (4) În cadrul procedurilor judiciare se folosesc interpreţi autorizaţi, potrivit legii. Sunt incluşi în categoria interpreţilor şi traducătorii autorizaţi, potrivit legii.”

Modalitatea de audiere prin interpret este reglementată strict în dispoziţiile art. 105 din Codul de procedură penală, care prevăd că „(1) Ori de câte ori persoana audiată nu înţelege, nu vorbeşte sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face prin interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de părţi ori persoana vătămată, dintre interpreţii autorizaţi, potrivit legii. (2) În mod excepţional, în situaţia în care se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau dacă nu se poate asigura un interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezenţa oricărei persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligaţia de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă (...)”.

Astfel, ascultarea oricărei persoane care nu înţelege bine, nu vorbeşte ori nu se poate exprima în limba română trebuie realizată prin intermediul serviciilor unui interpret autorizat, nu realizată ad-hoc de către o altă persoană neautorizată de Ministerul Justiţiei în acest scop, iar în cazul în care situaţii excepţionale impun acest lucru, legea reglementează obligativitatea pentru organul judiciar de a relua procedura în prezenţa unui interpret autorizat.

Mai mult, cu referire la condiţia cunoaşterii limbii minorităţilor naţionale de către judecătorul/procurorul ce urmează să fie repartizat, nu există vreo dispoziţie legală care să permită judecătorilor unei instanţe să efectueze ei înşişi traducerile în limba română, echivalând cu un cumul al calităţii de judecător cu cea de traducător/interpret autorizat.

Acceptând şi chiar reglementând în legea organică posibilitatea ca judecătorul/procurorul, cunoscător al limbii minorităţilor naţionale, să efectueze el însuşi traducerile în limba română, pentru întocmirea actelor procesuale şi procedurale în limba română, s-ar ajunge la ignorarea incompatibilităţii constituţionale instituită de art. 125 alin. (3) din Legea fundamentală.

Ca atare, prin introducerea acestei cerinţe privind cunoaşterea limbii minorităţilor naţionale drept criteriu pentru repartizarea în funcţia de judecător sau procuror se recunoaşte, indirect, dreptul magistratului de a utiliza o altă limbă decât cea română în cursul procedurilor judiciare, drept recunoscut şi consacrat doar în favoarea cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale – care au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, dar în condiţiile legii organice – aspect ce contravine art. 128 alin. (1) din Constituţia României.

Cu alte cuvinte, judecătorul/procurorul nu are obligaţia de a cunoaşte limba minorităţilor naţionale, ci pe aceea de a asigura cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale dreptul de a se exprima în limba maternă, urmată în mod firesc de folosirea serviciilor unor interpreţi/traducători autorizaţi.

Realizarea traducerilor chiar de către judecător ar echivala şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 125 alin. (3) din Constituţie referitoare la incompatibilităţile judecătorilor. Posibilitatea ca un judecător/procuror să poată beneficia de o prioritate în alegerea postului, doar în considerarea unor „pretinse” cunoştinţe lingvistice suplimentare, care să îi asigure posibilitatea de a comunica cu părţile în altă limbă decât cea română, încalcă art. 128 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

Totodată, o astfel de activitate desfăşurată de un judecător/procuror cunoscător al limbii minorităţii naţionale, temei al priorităţii sale la repartizare, ar crea premisele ca acesta să fie pus ulterior în situaţia de a efectua unele traduceri în limba română, ceea ce nu se poate realiza decât după depunerea jurământului, cu riscul de a pune în discuţie o eventuală incidenţă a infracţiunii de mărturie mincinoasă. Astfel, art. 273 din Codul penal încriminează fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat, fiind prevăzut la alin. (2) lit. c) că se pedepseşte şi mărturia mincinoasă săvârşită (...) de un interpret.

11. La art. I pct. 37 din legea supusă reexaminării, alin. (1) al art. 26 din Legea nr. 303/2004 prevede: „Examenul de capacitate constă în susţinerea unei probe scrise şi a unei probe orale, respectiv evaluarea mapei de stagiu, fiecare având ponderi egale în media finală”.

Aşadar, examenul de capacitate primeşte o nouă componentă, care vizează evaluarea mapei de stagiu. Conform noilor prevederi, stagiul este de doi ani, astfel încât 50% din nota examenului de capacitate va fi dată de evaluarea făcută de conducătorul instanţei sau parchetului la care judecătorul sau procurorul stagiar a activat. În aceste condiţii, în absenţa unor criterii clare stabilite chiar în legea care reglementează statutul judecătorilor şi procurorilor, creşte riscul apariţiei unor elemente subiective în evaluarea magistraţilor la examenul de capacitate.

Apreciem că pentru asigurarea unui proces cât mai obiectiv de promovare a examenului de capacitate, se impune reanalizarea acestor dispoziţii de către Parlamentul României, dat fiind faptul că, în prezent, modalitatea de desfăşurare a examenului de capacitate pentru judecătorii şi procurorii stagiari constă în verificarea cunoştinţelor teoretice şi practice prin probe scrise şi orale.

12. Art. I pct. 48 din legea supusă reexaminării introduce un nou articol, 331, în cuprinsul Legii nr. 303/2004 cu următorul conţinut: „Persoanele care au ocupat minimum 10 ani funcţia de judecător sau procuror şi magistrat-asistent, care nu au fost sancţionate disciplinar, au avut numai calificativul «foarte bine» la toate evaluările şi şi-au încetat activitatea din motive neimputabile, pot fi numite, fără concurs sau examen, în funcţiile vacante de judecător sau procuror, la instanţe sau parchete de acelaşi grad cu cele unde au funcţionat sau la instanţe ori parchete de grad inferior.”

În opinia noastră, această dispoziţie reglementează practic un nou mod de numire în magistratură, cu respectarea celor patru condiţii enunţate.

Apreciem că reglementarea este una incompletă şi imprecisă, deoarece nu este stabilită în mod corespunzător procedura aferentă unei asemenea numiri, aspect în măsură să creeze premise pentru interpretări diferite şi aplicare neunitară.

În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut: „O funcţie publică prevăzută prin Constituţie, precum cea de judecător/procuror, presupune reglementarea unui statut bine definit, fără elemente de subiectivitate şi arbitrariu. Un asemenea statut se caracterizează prin reglementarea riguroasă a carierei, a drepturilor şi îndatoririlor, a răspunderii judecătorilor/procurorilor, toate având ca finalitate exercitarea în condiţii optime a funcţiei publice. Mai mult, o funcţie publică este instituită tocmai pentru a fi exercitată constant şi continuu”. (Decizia nr. 45/2018 par. 183). În plus, în perioada petrecută de la încetarea activităţii din motive neimputabile şi momentul în care respectiva persoană ar reveni în funcţia de judecător, procuror sau magistrat asistent, respectivei persoane nu i se aplică dispoziţiile privind interdicţiile şi incompatibilităţile, iar revenirea sa în rândurile judecătorilor/procurorilor activi, ar produce o fragilizare a sistemului judiciar. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 45/2018, paragrafele 185 - 186, arătând că, în cazul revenirii judecătorilor sau procurorilor în urma unei suspendări voluntare, „independenţa şi imparţialitatea pot fi afectate în mod iremediabil de natura activităţilor pe care acesta le-a desfăşurat în perioada antereferită şi de reputaţia astfel dobândită, imprimându-se asupra sistemului judiciar imaginea funcţiilor/activităţilor pe care judecătorul/procurorul le-a exercitat”.

Prin aceste propuneri se nesocotesc şi actele internaţionale care consacră principiile fundamentale privind independenţa judecătorilor – importanţa selecţiei, pregătirii şi a conduitei profesionale a acestora, respectiv a standardelor obiective ce se impun a fi respectate atât la intrarea în profesia de magistrat, cât şi la instituirea modalităţilor de promovare. Potrivit Principiilor Fundamentale privind Independenţa Judecătorilor, adoptate de Congresul al VII-lea al Naţiunilor Unite, aprobate prin rezoluţiile Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi 40/146 din 13 decembrie 1985, „cei selectaţi pentru funcţiile de judecător vor fi persoane integre şi competente, având pregătire adecvată sau calificare juridică. Orice metodă de selecţie şi de promovare a judecătorilor/procurorilor va fi elaborată astfel încât să nu permită numirile pe motive necorespunzătoare” (pct. 10); de asemenea, se prevede că „promovarea judecătorilor, oriunde există un astfel de sistem, trebuie să aibă la bază factori obiectivi, în special calificarea profesională, integritatea şi experienţa.” (pct. 13).

Aşadar, fără nicio limitare cu privire la activităţile pe care judecătorul, procurorul sau magistratul asistent le poate desfăşura între momentul încetării activităţii şi momentul revenirii în rândul personalului activ (activităţi economice, politice sau de altă natură) căruia, din punct de vedere normativ, îi sunt interzise tocmai prin statutul funcţiei sale, forma articolului 331aduce atingere înfăptuirii justiţiei şi fragilizează sistemul judiciar, afectând statutul judecătorilor şi procurorilor şi chiar înfăptuirea justiţiei, contrar articolelor art. 124, art. 125 alin. (3), art. 132 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

13. Art. I pct. 49 modifică art. 35 din Legea nr. 303/2004. Potrivit alin. (1) al art. 35, „Formarea profesională continuă a judecătorilor şi procurorilor constituie garanţia independentei şi imparţialităţii în exercitarea funcţiei. Formarea iniţială şi continuă este un drept şi o îndatorire pentru judecător”.

În raport cu conţinutul tezei a II-a a art. 35, considerăm că nu există o raţiune pentru care formarea iniţială şi continuă să reprezinte un drept şi o îndatorire doar pentru judecător, nu şi pentru procuror. În egală măsură, legea reglementează formarea iniţială pentru viitorii magistraţi, indiferent dacă sunt judecători sau procurori, iar alin. (1) face referire la formarea profesională continuă a judecătorilor şi procurorilor.

De altfel, dispoziţiile art. 35 teza a II-a vin în contradicţie şi cu art. 36 din Legea nr. 303/2004, în vigoare şi nemodificat prin legea supusă reexaminării, care instituie responsabilitatea pentru formarea profesională continuă în sarcina „fiecărui judecător şi procuror, prin pregătire individuală”.

14. Art. I pct. 53 din legea supusă reexaminării modifică art. 39 din Legea nr. 303/2004.

a) Art. 39 alin. (1) în forma modificată reglementează modalitatea de realizare a evaluării periodice privind calitatea activităţii, eficienţa, integritatea şi obligaţia de formare profesională continuă pentru judecători şi procurori, iar în cazul celor numiţi în funcţii de conducere, şi modul de îndeplinire a atribuţiilor manageriale. Acest text de lege instituie perioadele de realizare a evaluării activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor, în mod distinct, în raport cu vechimea în funcţia de judecător, respectiv de procuror, după cum urmează: a) o dată la 2 ani, pentru judecătorii şi procurorii cu o vechime între un an şi 5 ani; b) o dată la 3 ani, pentru judecătorii şi procurorii cu o vechime între 5 şi 10 ani; c) o dată la 4 ani, pentru judecătorii şi procurorii cu o vechime între 10 şi 15 ani; d) o dată la 5 ani, pentru judecătorii şi procurorii cu o vechime mai mare de 15 ani.

Această reglementare vine în contradicţie cu prevederea cuprinsă în art. 40 alin. (1) lit. g) şi alin. (2) lit. h) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii – în noua formă adoptată de Parlament – care prevede evaluarea „anuală” a judecătorilor şi procurorilor. Prin reglementarea diferită şi chiar contradictorie, în cuprinsul a două dintre actele normative referitoare la justiţie, a termenelor pentru realizarea aceleiaşi proceduri de evaluare a activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, ce impune adoptarea unor reglementări clare, precise şi neechivoce. Chiar dacă dispoziţiile Legii de modificare şi completare a Legii nr. 317/2004 nu sunt încă în vigoare, Curtea Constituţională a arătat prin Decizia nr. 251/2018, par. 107, faptul că astfel de corelări reflectă „o viziune legislativă coerentă, aptă să asigure funcţionalitatea autorităţii judecătoreşti, în ansamblul său, sub toate aspectele şi în toate componentele sale” şi „corelarea acelor dispoziţii declarate neconstituţionale, cuprinse în aceste legi şi care se află indisolubil legate între ele prin prisma normelor de trimitere sau chiar a reglementării aceleiaşi soluţii juridice de principiu reprezintă (...) o obligaţie ce revine legiuitorului în cadrul procesului de reexaminare a acestor legi”.

b) Potrivit art. 39 alin. (5): „Pentru judecătorii şi tribunale şi, respectiv, pentru parchetele de pe lângă acestea, comisiile prevăzute la alin. (4) se constituie prin hot

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News