A vorbi ori a scrie despre filosoful şi profesorul universitar doctor Nicolae Iuga este, pentru toţi acei care îl cunoaştem, lucrul cel mai lesne cu putinţă. Şi spun aceasta cu toată sinceritatea de care sunt capabil uneori, convins fiind că, dacă toţi aceia care îl cunoaştem am tăcea, în locul nostru ar vorbi cărţile Domniei Sale, aşa precum, în Duminica Stâlpărilor, dacă ucenicii Mântuitorului Lumii ar fi tăcut, ar fi strigat pietrele de pe drumul urcării Sale la Ierusalim, notează Traian Tr. VELEA în revista Nord Literar.
Iată că, de data aceasta, distinsul filosof pune pe umerii tot mai obosiţi ai unei lumi aflate de multă vreme în derivă paradoxala povară a unei teme ontologice, pe care o orânduieşte cu precizia unui ceasornicar elveţian într-un labirint în care nu-ţi arată nici poarta de intrare şi nu-ţi îngăduie să intuieşti nici o eventuală poartă de ieşire. Cu alte cuvinte, printr-o ţesătură narativă de ameţitoare altitudine, autorul te face nu numai prizonierul operei sale, ci, pe nesimţite, cu o acribie desăvârşită, te îmbracă ceremonios într-un „sine” al tău plin de orgoliu, pentru ca, imediat după aceea, să te dezbrace de acest „sine” orgolios şi, aproape dezonorându-te, te sileşte fie să cazi pradă unui fel de „hipnoză” a taurului îngenuncheat în arena coridei, fie să sfârşeşti însângerat în necruţătoarele sale coarne.
Autorul îşi intitulează cartea Eseuri despre sinucidere de la justificări filosofice la interdicţii religioase, fapt care îţi fixează atenţia cu preponderenţă pe problematica sinuciderii, pe când, în realitate, în mod subtil şi voit insinuant, „magistrul” îţi vorbeşte răspicat despre viaţă, despre măreţia şi nimicnicia ei, despre virtute şi eroism, despre glorie şi martiriu, despre iubire şi onoare, despre îndumnezeire, asceză, rugăciune, sfinţenie şi mântuire ori, din contră, despre promiscuitate, preacurvie, însingurare, depresie, sărăcie, mizerie, boală, damnare, ură, milă, indiferenţă, sex, droguri etc.
Cartea îţi vorbeşte despre Hegesias din Cyrene, despre filosofia lui David Hume, despre Friedrich Nietzsche, îţi pune în lumină lumea lui Jean Paul-Sartre, a lui F. M. Dostoievski, ţi-l prezintă pe imperialul Socrate, te introduce în gândirea lui Kierkegaard, Heidegger, Erich From şi Sigmund Freud, Umberto Eco ori Emile Durkheim şi-ţi întredeschide cerurile filosofiei fiinţei şi ale nefiinţei tale, de care te simţi legat şi dezlegat cu aceeaşi egală şi irezistibilă forţă. Apoi, ca să nu te sminteşti de-a binelea, autorul te readuce cu picioarele pe pământ şi-ţi prezintă o serie de sinucigaşi celebri, a căror simplă enumerare sunt sigur că te va îndemna la o justificată şi aprofundată lectură: Aristotel (384-322 î.H.), Cleopatra (69-30 î.H.), Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893), Serghei A. Esenin (1895-1925), N. V. Gogol (1809-1852), Ernest Hemingway (1899-1961), Franz Kafka (1883-1924), Jack London (1876-1916), Vladimir Maiakovski (1893-1930), Veronica Micle (1850-1889), Alexandru Odobescu (1834-1895), Cesare Pavese (1908-1950), Edgar Allan Poe (1809-1849), Urmuz/Demetru Demetrescu-Buzău (1883-1923), Virginia Wolf (1882-1941), Stefan Zweig (1881-1942) etc.
După aceea autorul te îndeamnă să retrăieşti, la fel de dureros ca în nemuritoarele lecturi adolescentine, Suferinţele tânărului Werther sau dramele Doamnei Bovary ori ale Annei Karenina. Încumeta-ne-vom, oare, acum, să zicem împreună cu prorocul biblic: „M-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul”? Probabil că da!
Deşi nu ne-o exprimă explicit, autorul ne lasă posibilitatea să medităm că în faţa implacabilei sale prezenţe, a Doamnei cu Coasa, suntem absolut egali şi indiferenţi! Să remarcăm în mod deosebit cum autorul contemplă impresionantul gest al luptătorilor evrei, care s-au împotrivit romanilor timp de trei ani, apărând inexpugnabila fortăreaţă Masada, în timpul împăratului Vespasian pentru ca, în final, în faţa iminentei capitulări, să-şi tragă la sorţi ucigaşii pentru a nu încălca legea care le interzicea sinuciderea. Apoi vom rămâne seduşi de luciditatea cu care autorul abordează, cu o impresionantă putere de analiză şi cu o copleşitoare documentaţie, actele sinucigaşe din ultimele decenii ale teroriştilor islamişti, comise în lumea întreagă, dar mai ales în Europa şi America, în pofida tuturor preceptelor paşnice ale Coranului. Fără îndoială că vom rămâne copleşiţi de admiraţie în faţa gesturilor de mare şi seculară încărcătură emoţională ale tradiţiei japoneze: Codul Bushido, purtătorii „vântului divin” – piloţii kamikaze –, ca şi în faţa practicilor vechilor şi venerabililor samurai care, în numele onoarei, îşi făceau „harachiri” ori „seppuku”.
Învolburând fascinanta Indie, autorul ne dezvăluie faptul că atât hinduismul, cât şi jainismul adoptă practici sinucigaşe, gen „sati”, când văduva celui mort se aruncă în focul în care este incinerat cadavrul soţului decedat.
Într-un final, autorul, cu eleganţa-i suverană caracteristică, se apropie cu deferenţă şi pioşenie şi de practicile bisericeşti creştine – ortodoxe, catolice şi protestante – în materia celor care aleg – dintr-un motiv sau altul – să-şi pună capăt zilelor.
În măsura în care Domnia Sa a considerat că practicile acestor biserici sunt demne mai mult de o pomenire decât de o analiză critică mai severă, nici noi nu le vom aborda altfel, lăsând credincioşilor – de orice rit ori denominaţie ar fi – opţiunea alegerii. Cu toate acestea, vom aminti, în treacăt, că, pentru ortodocşi, Hotărârea Sfântului Sinod nr. 506, din 1949, privind înmormântarea sinucigaşilor precizează: „a. Slujba înmormântării sinucigaşilor să fie făcută numai de către un singur preot şi nu în locaşul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul să poarte numai epitrahilul, săvârşind slujbă după ritual redus; și b. Să nu se tragă clopotele şi să nu se ţină cuvântări”.
Apoi, fără a intra în detalii, vom sublinia că Biserica Catolică este mai îngăduitoare cu ritualul înmormântării sinucigaşilor, iar protestanţii se bucură de o şi mai mare libertate personală de opţiune în acest domeniu.
Desigur, tema sinuciderii la creştini comportă o serie de abordări, diferenţieri şi detalii. Una este înmormântarea copiilor nebotezaţi, în alt mod este privită sinuciderea celor bolnavi mintali şi cu tot mai mult accent apare în societatea modernă problema incinerării etc. Dacă sinuciderea este considerată – pe drept cuvânt – o intervenţie brutală a omului în curgerea vieţii sale hărăzite de Dumnezeu, nu am putea privi, oare, în acelaşi chip şi intervenţia brutală a omului – în atotputernicia voinţei divine – în cazul transplantului de organe? Cu alte cuvinte, curmarea vieţii sau prelungirea ei nu se opun, cu aceeaşi înverşunare a omului, voinţei divine?! Răspunsul ar trebui să ne dea de gândit: în pofida unei Voinţe Divine Neschimbătoare, un om vrea să trăiască mai mult, pe când un alt om vrea să moară mai repede!
Putem gândi că un Dumnezeu nepărtinitor acceptă, pentru Omul pe care L-a creat, o etică a prelungirii vieţii şi o etică a scurtării acesteia?! Greu de împăcat Judecata Divină cu judecata umană!
Dar mergând mai departe, ne putem pune întrebarea ce explicaţie ar putea găsi Omul, în cazul sinuciderii în masă a animalelor (exemplele ar putea consta în stolurile de păsări care se izbesc de un zid, în balenele care eşuează pe plajele morţii, în sinuciderile în masă ale lemingilor – prin aruncarea în mare – atunci când, înmulţindu-se peste măsură, nu mai găsesc pe insula lor din nordul Europei hrana necesară supravieţuirii). Cum poate fi privit un câine care, după moartea stăpânului său, refuză orice fel de hrană şi, în cele din urmă, moare de inaniţie?
Şi cu tot mai puţină posibilitate de înţelegere ne putem întreba cum poate accepta omenirea sinuciderea în masă pe care i-o prefigurează Cartea Apocalipsei în Ziua Înfricoşată a Armaghedonului? Ori am putea, oare, să nu ne gândim că Dumnezeu-Tatăl, când L-a dat pe Isus Cristos, Fiul Său Unul-Născut, ca, prin moartea Sa pe Cruce, să mântuiască neamul omenesc, nu L-a predestinat Morţii? Este sigur că Isus Cristos trebuia să moară şi la fel de sigur este că El ştia lucrul acesta. De aceea s-a rugat în Grădina Ghetsimani Părintelui Ceresc: „Tată, dacă este posibil, să fie îndepărtat de la Mine paharul acesta!“.
Sau, oare, putem fi siguri că, în momentul despărţirii sufletului de trup, sinucigaşul nu rămâne singur? „Eli, Eli, lama sabachtani?”, a strigat Mântuitorul lumii pe crucea Golgotei: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Omeneşte, ne poate duce gândul la ideea că, dacă pe unicul şi iubitul Său Fiu, Dumnezeu-Tatăl L-a părăsit în ceasul morţii, va sta El, oare, Dumnezeul cel Viu, în clipa morţii, la căpătâiul păcătosului sinucigaş?! Întrezărind o zadarnică mângâiere în tălmăcirea pe care marele filosof Constantin Noica o face basmului românesc Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, filosoful Nicolae Iuga răsuceşte cuţitul lucidităţii umane în rana deznădejdii biblice a
Ecclesiastului: „Deşertăciunea deşertăciunilor – a zis Ecclesiastul –, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune!” (Ecc. 1, 2).
În fine, lăsând cele neprezentate ale cărţii pe seama justificatei curiozităţi a cititorului de a le lectura, voi încheia mulţumindu-i distinsului filosof, profesor universitar şi doctor Nicolae Iuga, pentru că ne-a dăruit o carte ale cărei valenţe normativ-cognitive se înalţă mult peste puterile omeneşti: Omul contemporan nu este în stare să ducă până la capăt îndelungata lor perioadă de gestaţie. El preferă mame-surogat, embrioni dezvoltaţi în eprubete şi nou-născuţi recondiţionaţi în incubatoare. Și aceasta deoarece, prin aceste valenţe, profesorul Nicolae Iuga îi propune omenirii un experiment teandric – aprioric imposibil –, prin care lumea noastră este chemată să experimenteze regulile unei libertăţi iluzorii în edenul pierdut al dumnezeieştii sale predestinări!
Preluare: nord-literar.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News