Sunt convins că cea mai mare parte a cititorilor, ba și a criticilor după ureche (ăștia - nu-i așa? - stabilesc ierarhiile de rahat ale momentului și-i răsplătesc pe preferații netalentați, dar fideli, cu premii găunoase!) asociază numele contelui Lev Tolstoi cu epopeea Război și pace și cu capodopera Anna Karenina. Mă rog, la urma urmei nici nu-i așa rău, cu condiția ca aflătorii în treabă ai culturii universale să citească/să fi citit cu atenție cele două superscrieri, astfel încât – în chip rodnic – să se infuzeze cu tolstoism (filosofia teologico-socială a marelui rus).
Iar eu, care – cu excepția trilogiei Copilăria-Adolescența-Tinerețea, a dramaturgiei (Puterea întunericului, Roadele învățăturii, Cadavrul viu) și a unor texte protestatare din ultima perioadă a vieții (Umblați în lumină până când e lumină, Religia și moralitatea, Trei parabole, Rușine!, Foamete și înfometați, Către poporul muncitor, Treziți-vă! etc.) – i-am citit și recitit întreaga operă de căpătâi (Povestiri din Sevastopol, Război și pace, Anna Karenina, Învierea, Cazacii, Moartea lui Ivan Ilici, Sonata Kreutzer, Părintele Serghi, Hagi Murad), eu, deci, pot să spun că gândirea sa morală, teologică și socială răzbate mai degrabă din operele considerate îndeobște minore decât din cele două scrieri fundamentale (Război și pace, Anna Karenina), care, da, l-au impus într-o atare măsură în cultura universală, îndeosebi după traducerea lor în limbile de circulație internațională (franceză, engleză, germană), încât nobeliarul Anatole France va face la un moment dat o mărturisire realmente senzațională: „Ca scriitor epic, Tolstoi este dascălul nostru al tuturor...”
În pofida anvergurii lui universale, ce-i va duce faima și prețuirea iubitorilor de cultură până în India și Japonia, marele Lev Tolstoi (mai modestul Alexei Tolstoi aparține unei ramuri colaterale!), nu numai că până la moartea sa în 1910 (s-a născut pe 9 septembrie 1828 la Iasnaia Poliana, gubernia Tula) nu va intra în posesia Premiului Nobel (unele surse susțin că însuși el l-ar fi refuzat), dar – ne informează Ion Vasile Șerban (prefațatorul volumului Sonata Kreutzer și alte povestiri, BPT, Editura Minerva, București, 1971) – pe data de 20-22 septembrie 1901, adică după publicarea în 1899 a romanului Învierea de către revista Niva (Ogorul), „Se dă publicității hotărârea Sinodului de excomunicare a contelui Tolstoi”. Hotărârea rămâne în vigoare, cu toate că celebrul scriitor și rebel se bucură de numeroase „manifestări de simpatie de pretutindeni”...
În replică, Lev Tolstoi scrie articolul Răspuns la hotărârea Sinodului, unde face afirmația: „Biserica este, teoretic vorbind, o minciună vicleană și vătămătoare; practic, un întreg șir de superstiții grosolane și vrăjitorie, sub care dispare în întregime sensul doctrinei creștine”.
Nerenunțând după excomunicare la scris și la apărarea oprimaților, în anul 1902 Tolstoi scrie țarului, cerându-i „lichidarea proprietății private asupra pământului” (ideea economistului american Henry George, cum că „pământul nu poate fi obiectul proprietății private”, nu numai că este intens dezbătută în romanul Învierea, dar ea chiar este pusă în aplicare de către Dmitri Ivanovici Nehliudov, personajul principal și alter ego-ul scriitorului, prin avantajoasele învoieli încheiate cu țăranii de pe moșiile sale), în 1905 termină mai multe povestiri (Kornei Vasiliev, Alioșa Gorșok, Însemnările postume ale starețului Feodor Kuzmici), precum și articolul Toiagul verde, în 1906 apare nuvela Pentru ce? și povestirea Ceresc și pământesc, anul următor (1907) trimite lui P.A. Stolîpin, ministrul de Interne, o scrisoare, în care înfățișează „situația grea a poporului și necesitatea desființării proprietății private asupra pământului” (Ion Vasile Șerban), iar în 1910, anul plecării de acasă și al morții pe 9/21 noiembrie în gara Astopovo, marele scriitor definitivează povestirea Hodînka, apoi – ne informează același I.V. Șerban – izbutește să redacteze în ascuns de familie și „în prezența a patru martori-discipoli” un testament, potrivit căruia fiica lui Alexandra, singura adeptă a tolstoismului între cei 13 urmași, „devine legatara operelor sale, cu condiția să renunțe la drepturile de autor în favoarea publicului”.
Asta după ce, începând cu anul 1859, este atât de preocupat de suferințele țăranilor, încât „elaborează proiecte pentru emanciparea iobagilor” (fără rezultate concrete, cu toate că fuseseră aprobate de guvern), ba chiar înființează la Iasnaia Poliana o școală (la rândul ei ineficientă), pentru ca în anul 1871, îndepărtat o vreme de literatură, să redeschidă școala (în Jurnal va nota că-i preocupat de pedagogie ca în urmă cu 15 ani), în 1872 să redacteze Abecedarul, ce va apare în edițiile ulterioare în milioane de exemplare, și să țină cursuri pentru institutori, iar din anul 1874 (tot acum lucrează la Anna Karenina și inițiază o colectă publică întru ajutorarea înfometaților) să-și continue cu aceeași dăruire activitatea pedagogică: scrie articolul Despre învățământul popular, un nou Abecedar și cele patru Cărți ruse de citire.
Desigur, toate astea nu-l vor împiedicasă-i cunoască pe unii decembriști și să reia lucrul la vechiul roman Decembriștii, să se întâlnească la Iasnaia Poliana cu povestitorul popular V.P. Scegolionok și să-și renege cu violență trecutul, criză morală din care vor lua naștere Critica teologiei dogmatice, obsesia sinuciderii („Ideea sinuciderii îmi va deveni tot atât de firească, pe cât îmi fusese înainte ideea perfecționării vieții”) și, în cele din urmă, tolstoismul.
În Nota finală a romanului Învierea (BPT, Editura pentru Literatură, București, 1964, 2 volume), ediția rusă ne face cunoscute următoarele: (1)„Tolstoi a început să scrie romanul Învierea la 26 decembrie 1889 și a lucrat, cu unele întreruperi, timp de zece ani, până în 17 decembrie 1899, când l-a sfârșit”; (2)Ideea noii scrieri s-a înfiripat în mintea lui Tolstoi încă din iunie 1887, dată la care A.F. Koni, aflat în vizită la Iasnaia Poliana, i-ar povestit amfitrionului, din practica sa judiciară, ceea ce constituie însăși coloana vertebrală a romanului Învierea (un tânăr bogat din înalta societate, care în roman este Dmitri Nehliudov, se află în vizită la o rudă bogată, aici seduce o tânără și frumoasă slujnică, crescută „din milă” în respectiva casă, care în carte este Katiușa Maslova, aceasta naște un copil ce ajunge la orfelinat, iar tânăra mamă – împinsă de sărăcie – intră într-o casă de toleranță, apoi, sub acuzația de jaf și crimă, este judecată, între jurați se află și seducătorul ei de altădată, care, căindu-se sincer pentru fapta sa, vrea să-și răscumpere greșeala prin căsătorie cu fata nenorocită de el, însă căsătoria nu se înfăptuiește – în întâmplarea reală pentru că, la scurt timp după proces, nefericita se îmbolnăvește și moare în închisoare, iar în Învierea deoarece, la una din etapele pe lungul și obositorul drum spre Siberia, unde Katiușa este pe nedrept deportată, însoțită pas cu pas de „înviatul”/transfiguratul Nehliudov, ea – din sinceră dragoste față de fostul ei seducător – nu-i acceptă jertfa, ci-l anunță că nu și-ar putea dori ceva mai bun decât căsătoria cu deținutul politic Simonson, redându-i astfel libertatea), motiv pentru care, încă din aprilie 1888, Lev Tolstoi voia să știe dacă acel Koni a început să scrie povestirea, sau îi dă voie lui să folosească tema; (3)În cei zece ani de gestație conceptual-artistică, perioadă în care scriitorul se documentează temeinic (vizitează închisori și discută cu mulți supraveghetori), romanul Învierea cunoaște, până la forma încredințată tiparului pe 13 martie 1899, taman șase variante.
Dar ceea ce a rezultat, ne asigură Anton Pavlovici Cehov, este „o minunată operă de artă”. Mai puțin sfârșitul, căci – în opinia aceluiași scriitor, mare și statornic admirator al creației tolstoiene – „încheierea ei nu poate fi numită final”: „Să scrii, să scrii, iar apoi să iei și să pui totul pe seama unui text din Evanghelie – e din cale afară de teologic”.
Prin ce anume romanul Învierea captează atenția cititorului și rămâne în literatura universală cu binemeritatul rang de carte referențială? Mai puțin prin raportul, banal în plan artistic, dintre Dmitri și Katiușa, raport care o foarte lungă perioadă de timp (sclavagism, feudalism, vremurile moderne, inclusiv în zilele noastre) se poate numi „tradiționala” relație dintre stăpânul atotputernic și sluga atotumilă. Însă, într-o măsură de-a dreptul covârșitoare prin miraculoasa și cazuistica înviere/renaștere moral-spirituală a lui Dmitri și a Katiușei (fiecare cu metamorfoza specifică firii și lumii din care face parte), prin curajoasele reforme demarate de Nehliudov în comunitățile rurale de pe moșiile sale, sfera umanismului atotcuprinzător în care el continuă opera de asanare socială din Anna Karenina a lui Konstantin Levin (implicit a autorului), dar mai ales prin necruțătoarele atacuri la adresa instituțiilor (guvern, tribunale, pușcării), a cârmuitorilor (miniștri, guvernatori, viceguvernatori, oficiali de rang înalt, directori de pușcării), a intolerantei biserici ortodoxe ruse și a tuturor mentalităților de clasă parazitară, cu ridicole pretenții de respectabilitate (am numit grosul aristocrației de la acea vreme).
Iar această critică este cu atât mai credibilă, totodată mai îndreptățită, cu cât ea vine din partea contelui Lev Tolstoi, unul dintre cei mai rafinați nobili ruși de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului următor.
De pildă, despre ofițerul Dmitri Ivanovici Nehliudov, scriitorul Lev N. Tolstoi (el însuși, în prima perioadă a vieții, un moșier trândav, cheltuitor, cu studiile nefinalizate și, din plictiseală, devenit ofițer ba în Caucaz – vezi nuvela Cazacii, ba în războiul din Crimeea – vezi Povestiri din Sevastopol) ne spune următoarele: „În general, slujba în armată îi strică pe oameni, punându-i în condițiunile unui huzur desăvârșit, adică o lipsă totală de muncă rațională și folositoare, eliberându-i în același timp de sarcinile comune tuturor oamenilor, în schimbul cărora le pune în față numai onoarea convențională a regimentului, a uniformei, a drapelului și, pe de o parte, le dă o putere nelimitată asupra altor oameni, iar pe de altă parte le cere o supunere de robi față de superiori”.
Cu o asemenea mentalitate ofițerească, plus grosolana aroganță de moșier putred de bogat, nu e de mirare – ne mai spune autorul – că „Dacă l-ar fi întrebat cineva (pe Nehliudov, nota mea, G.P.) de ce se socotește mai presus de majoritatea oamenilor, el n-ar fi putut răspunde, deoarece viața lui de până atunci nu se distingea prin merite deosebite”.
De-abia în clipa când Nehliudov „a recunoscut că-i un păcătos și că-i este silă de el însuși”, respectiv că-i un cățel, „care nu s-a purtat frumos în odaia stăpânilor și care este apucat de ceafă și vârât cu nasul în murdăria pe care a făcut-o” (astfel de gânduri îl încercau la vederea Maslovei în sala de judecată), de-abia atunci „a început să nu-i mai fie silă de ceilalți”.
Iar spre sfârșitul călătoriei ispășitoare și consistent purificatoare, Nehliudov a înțeles că „nu în taigă lua naștere canibalismul, ci în ministere, comitete și departamente, iar în taigă se înfăptuiește numai; înțelese că cumnatului său, de pildă, ca de altfel tuturor magistraților și funcționarilor, începând de la comisari și până la ministru, puțin le pasă de dreptatea sau de binele poporului, despre care vorbesc mereu, și că în realitate ei nu urmăresc decât rublele care li se plătesc, pentru ca să facă acel lucru care pricinuiește toată această pervertire și suferință”.
Deplin convins și, în același timp, cumplit de revoltat pentru mizeria materială, sărăcia moral-spirituală și sfidătoarele nedreptăți impuse celor mulți de autorități și moșieri, este explicabil motivul pentru care Dmitri „nu-și mai putea păstra relațiile cu acest mediu (de pildă cu Maslennikov, viceguvernatorul ce-i fusese pe vremuri camarad de regiment, nota mea, G.P.), fără să se simtă stingherit sau cuprins de mustrări”.
Cu toate astea, în dorința de-a veni în ajutorul Maslovei și a altor mulți nefericiți (fie închiși pe nedrept, fie realmente dați uitării în închisori de sinistrul malaxor birocratic al țarismului), Nehliudov cere sprijinul și intervențiile grangurilor din acest mediu, „pe care nu numai că nu-i stima, dar care deseori trezeau în el revoltă și dispreț”.
Cât privește îndreptățita indignare a lui Dmitri vizavi de condamnarea sectanților, care – după împrăștierea lor de către autorități în prima duminică – s-au adunat și în duminica următoare ca să citească Evanghelia, iată năucitorul răspuns primit de el de la un avocat uns cu toate alifiile: „Defăimarea credinței ortodoxe în fața poporului, se pedepsește, conform articolului 196, cu deportare”!
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News