Căci iată opinia gânditorului interbelic Nae Ionescu despre Renaștere, „singurul și adevăratul moment de cotitură din istorie” (firește, adaug eu, după singura și adevărata Revoluție înfăptuită de Mântuitor): „Până la Renaștere, omul își cerea zilnic scuze de la Dumnezeu că există; după Renaștere, Dumnezeu își cere în fiecare zi scuze de la om că există”...

Dacă astfel stau lucrurile (mă rog, sunt destui dintre aceia - globaliștii și mass-media, politrucii și ortacii lor – care neagă evidența), nu trebuie să ne mai mire că, îndeosebi pe meleagurile noastre și după totalul eșec al statului în cei 34 de ani de atroce postdecembrism, tot mai mulți români nu numai că n-au putința să-l dezmintă pe Constantin Brâncuși („La plecarea din țară v-am lăsat săraci și proști, la întoarcere v-am găsit și mai săraci și mai proști”), dar au devenit atât de resemnați și nostalgici, încât regretă amarnic perioada ceaușistă (enorm de mult spune despre prezent faptul că se dă uitării sinistra triadă foame-frică-frig!), precum și „pachetul” cu istoria, școala clasică și cultura mai veche, chit că mereu ei le-au tratat cu indolența ignorantului, dimpreună cu credința, tradițiile și obiceiurile.

Și cum cele trei componente naționale și individuale (credința, tradițiile, obiceiurile) sunt pe ducă în aceste ticăloase vremuri ale globalismului, inclusiv în cele mai „îndărătnice” zone ale României, precum sufocatul Maramureș de mașinism și modernism (a nu se uita că paganus=păgân desemnează locuitorii satelor, mult mai refractari ca orășenii la ofensiva creștină din primele secole), iată-i pe politruci, pe activiștii culturali și pe agitatorii religioși cum se dau peste cap ba să participe la diverse festivaluri de datini și obiceiuri (dar nu oricum, ci – așa ca la recentul festival sighetean – îmbrăcați în aproximative și tendențioase costume populare), ba să fie prezenți la slujbe religioase, aidoma întârziatului (la propriu și la figurat) Marcel Ciolacu, cel care în mod intenționat sau poate inconștient și-a făcut apariția la sfârșitul slujbei de Crăciun din Catedrala Patriarhală (după rugăciunea Tatăl Nostru, precizează Petrișor Peiu).

În pofida agitației pe care o provoacă în lăcașurile de cult, în instituțiile statului eșuat și la tembelizor, de ce oare actualele sărbători creștine n-au nici pe departe farmecul (la modă este acuma termenul „magie”) celor de altădată? Două, zic eu, sunt cauzele majore care au sărăcit sărbătorile de iarnă de miracolul lor îndătinat, miracol mult prețuit și gustat de credincioși (de unii fățiș, de cei mai mulți cu teamă și pe furiș) chiar în păcătoasa perioadă bolșevică, în care – comparativ cu fioroșii ani ai pandemiei – nu s-au închis toate lăcașurile de cult nici măcar în Rusia leninisto-stalinistă:

1)Poluarea tot mai accentuată (sforarii planetari caută să acrediteze caraghioasa idee că vinovate de această pacoste sunt doar...bășinile vitelor!), care – în absența zăpezii și a gerului – aproape că anulează miracolul natural al sărbătorilor de la sfârșitul anului în curs și de la începutul noului an. În luna decembrie a acestul an, de pildă, a căzut extrem de puțină zăpadă (nici pomeneală de ea în perioada Crăciunului și, potrivit prognozelor, tot așa va fi la trecerea dintre ani), iar meteorologii ne fac cunoscut, implicit ne avertizează, că anul acesta la noi în țară s-a înregistrat cel mai călduros/neobișnuit decembrie din toată perioada măsurătorilor. În plus, de ani și ani pe meleagurile noastre (și nu numai) nu se mai poate vorbi de cele patru anotimpuri, ci doar de două sezoane: unul fierbinte și secetos, celălalt rece și cu multe precipitații (în principal ploaie și lapoviță, rareori zăpadă).

2)Progresiva decădere moral-spirituală, inclusiv din cauza marilor schimbări ale climei (păi da, căci oamenii sunt minuscule părți ale Totului natural!), face ca sărbătorile să fie văzute de copiii-colindători ca o afacere (acuma se mulțumesc cu lei românești, dar după cum involuează lucrurile, în curând vor pretinde valută), iar de către maturi ca o modalitate de-a împărți cadouri și de-a primi ei înșiși măcar o parte din ceea ce-și doresc de multă vreme. În felul acesta se vorbește în lumea creștină tot mai mult de moș Crăciun/moș Gerilă (mai nou, în ton cu ascensiunea feminismului, se bagă în seamă crăciunițele) și din ce în ce mai puțin (în țările occidentale aproape deloc) despre Nașterea Domnului. Unde mai punem uriașele profituri realizate de comercianții din întreaga lume: în „luna cadourilor”, cîștigurile ăstora sunt comparabile cu cele realizate în restul lunilor anului...

N.B.: Dar nebunia cadourilor și a înfulecatului pe rupte (foarte mulți dintre acești mâncăi și băutori ajung la spital) se dezlănțuie și în perioada Sărbătorilor pascale, întrucât diferența dintre Nașterea și Învierea Mântuitorului nu este apreciată/onorată de atâți pretinși creștini – de la noi și de aiurea - cu mintea, inima și sufletul, ci cu...pântecele: știu că tradiția le „cere” ca iarna să bage în ei sarmale și felurite „porcării”, iar primăvara să se îndoape cu miel umplut, ouă roșii și pască.


George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News

Citește și