În timpul vieții, fiecare om cu discernământ și simțire își alege, și apoi urmează cu stăruință, acele modele existențiale (din trecut și prezent), ori plăsmuite de mari artiști, în principal de scriitori și cugetători, care-l ajută să cunoască desăvârșirea atotumanizării, pentru ca pe urmă să poată umbla cu folos mântuitor pe anevoioasa cale a îndumnezeirii.
Aceste mult necesare modele sunt de următoarele trei tipuri: (a) Oameni cunoscuți, îndrăgiți și respectați/admirați (pentru mine, de pildă, astfel de oameni remarcabili la toate capitolele, cel puțin în perioada deplinei maturizări moral-spirituale, au fost fratele meu mai mare Nelu și profesorul Nuțu Roșca, ambii tobă de carte și ambii plecați dintre noi în anul 2018; (b) Sfinți și martiri/mucenici creștini, care, urmând nemuritorul exemplu al Mântuitorului din urmă cu două milenii (așa ca marele mucenic Gheorghe, sărbătorit de întreaga creștinătate pe 23 aprilie), realmente s-au jertfit întru triumful generoaselor idei transfiguratoare din noua credință universalistă, îndeosebi în lunga și atrocea perioadă a persecuțiilor ordonate de atâția împărați romani, de la Traian (rescriptul lui cerea „să fie pedepsiți toți creștinii ce nu renunță la credința lor”, act normativ rămas în vigoare și devenit model pentru succesori) și până la Dioclețian (autorul sistemului tetrarhic – împărțirea imperiului în patru prefecturi, cu doi auguști și doi cezari, al „purificării” armatei de creștini, proces în care își va pierde viața generalul Gheorghe, viitorul mare mucenic și purtător de biruință, dar mai ales al edictului din 24 februarie 303, prin care – ne informează Alexandru Babeș în eseul Sfinții – mit, legendă, adevăr, Editura Enciclopedică Română, București, 1972 – se ordona dărâmarea bisericilor, arderea cărților creștine, interzicerea adunărilor, torturarea și pierderea drepturilor/proprietăților de către creștinii din stările de sus, transformarea în sclavi a creștinilor dârji din păturile de jos, pierderea dreptului de eliberare/răscumpărare în cazul sclavilor creștini); (c) Memorabile personaje din literatura universală, cu atât mai autentice cu cât sunt înfățișate de marii artiști cu inerentele lor păcate umane (mândrie, cruzime, lăcomie, necinste, lene, ipocrizie, egoism etc.), dar care, atunci când conștientizează nimicnicia lor, devin vrednici să-și ia crucea și să-L urmeze pe Acela căruia procuratorul Pontius Pilatus nu-I găsește nicio vină la finalul dialogului dintre ei și pe care, cu cununa de spini pe cap, Îl prezintă mulțimii/gloatei întărâtate de Sinedriu cu scurta și și atât de profunda expresie „Ecce Homo” (Iată Omul)!
De unde se vede uriașa importanță a modelelor (vii, simbolice sau artistice), mai ales pentru generația tânără și într-o societate dată peste cap, precum absurda noastră nație postdecembristă, în care la modă și la putere este prostia crasă, necinstea cât roata carului (vezi hiperplagiatul premierului nostru fără urmă de har politic, și nu numai), impostura, incultura și nelegiuirea, respectiv în care la mare și imbecilă căutare sunt descurcăreții mitocani, agramați și cu patalamale rostuite (în țară sau în străinătate), chit că Marcus Tullius Cicero era de părere, în urmă cu mai bine de 2000 de ani, că „O casă fără cărți este ca un trup fără suflet”.
Dar cine (vorbesc de poltruci și ortacii lor) mai are trebuință de cărți, bun simț, cultură și înțelepciune în aceste vremuri ale deplinei mizerii moral-spirituale, când bibliotecile, înjghebate cu pasiune și enorme sacrificii de înaintași, sunt vândute de beizadelele prezentului la grămadă și cu prețuri bășcălioase, numai ca să scape de ele, căci internetul suportă orice idioțenie și oferă utilizatorului neinstruit maldăre de informații, respectiv când eforturile financiare ale descurcăreților sunt orientate în mod nătâng-agresiv spre case fățoase (cu cât mai multe camere și cât mai puțini copii, ba chiar deloc), mașini bengoase și lanțuri de aur la gât de taur?!...
Tot lui Cicero îi aparține spusa „Caracterul fără inteligență face mult, inteligența fără caracter nu face nimic”, o excelentă legătură între cele două părți ale prezentului articol. Da, căci – ne face cunoscut psihologia modernă – particularitățile psihice ale personalității se cheamă temperamentul, aptitudinile și caracterul. Dar această ordine nu face din caracter particularitatea cea mai puțin importantă, ci – dimpotrivă – cea mai complexă, mai exact fundamentul personalității umane.
Vasăzică, fiind caracterul o preasubtilă, tainică și rodnică legătură între morală (temelia edificiului moral-spiritual) și inteligență (restul edificiului, în necontenită înălțare și configurare), definită de unii drept „facultatea de încercare cu reprezentări” (adesea despre abili și isteți se zice că sunt „fără caracter”, adică oameni de care-i mai bine să te ferești), iată, zic eu, sensul metafizic al maximei ciceroniene: Rămâi om (de caracter, ceea ce înseamnă de cuvânt și de încredere) doar atunci când temelia morală a personalității tale este de granit, chiar dacă edificiul inteligenței este mai puțin arătos! Căci ce folos de-o falnică inteligență la plesneală, dacă ea se sumețește pe o temelie șubredă sau, mult mai grav (cazul ateilor, în general, și al atâtor români postdecembriști, în special), ea nu are deloc fundament moral...
În legătură cu sensul, la care fac referire în acest text, este evident că el constituie „învelișul” metafizic al vectorului intențiilor precis formulate în faza de început, întru înfăptuirea acțiunilor planificate și corect coordonate în perioada de fundamentare, respectiv al scopului pe care sensul îl vizează în etapa lui finală, prin dirijare umană (uneori) și transumană (totdeauna). Pentru că, în ceea ce privește pulsația și năzuința dinamică a sensurilor, rezonabil este să vedem în ele mesagerii unui scop final al divinității.
Prin urmare, în planul divin al creațiunii și existenței, morala și spiritul reprezintă cele două axe miraculoase, pe care se înfășoară elicoida aspirațiilor, luptelor, înfăptuirilor și jertfelor umane, de unde – mai devreme sau mai târziu – apar fie memorabile fapte de credință, înveșnicite prin sfințenie, fie strălucite creații culturale, materializate în remarcabile repere ale civilizației.
Evident, toate astea se întâmplă atâta timp cât cele două coordonate ale lăuntricului doar tangentează între ele (înfloriri spirituale ale istoriei umane, cărora îmi place să le spun noduri culturale), deoarece avem libertatea să presupunem că morala și spiritul se vor îngemăna cândva pentru a genera axa condiției atotumane, axă statornic și mântuitor orientată spre sacru, adevăr, bine și frumos.
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News