Iar deosebirea dintre cele două concepte a fost categorică nu doar atunci, ci se menține și în zilele noastre, chit că nimeni n-a putut și nu poate nici astăzi să ne spună, o dată pentru totdeauna, ce se înțelege prin suflet și prin spirit (doar bâjbâieli și conjecturi), adică de ce era nevoie de două cuvinte diferite (pe cât de uzuale, cam tot pe-atâta de vagi/imprecise), menite să schimbe neînțelegerea omului antic, adept al animismului, în neînțelegeri și mai mari pentru omul modern în ceea ce privește universal lăuntric și (cvasi)nelimitata capacitate a creierului uman de-a asimila noi și noi cunoștințe cu ajutorul celor peste 100 de miliarde de celule nervoase (neuroni), dar mai ales grație celor peste un milion de miliarde de conexiuni nervoase, organ care – după părerea lui Carl Sagan – permite omului să înmagazineze echivalentul a 20 de milioane de volume!

Creierul, vasăzică, a fost proiectat de Atoatefăcător pentru un om nemuritor. Da, căci noile descoperiri din biologie și medicină ne asigură (1) că celule nervoase se regenerează și (2) că omul utilizează în timpul vieții doar 0,0001 % din capacitatea creierului, deci nu opt sau 10 procente cum se susținea până nu demult, ci a zecea mie parte dintr-un procent…

Dacă admitem că sufletul este scânteia divină pe care Dumnezeu i-a suflat-o în nări omului primordial, făcut de El din „țărâna pământului” (Genesa 2/7), totodată dacă suntem de acord că trupul material este muritor, însă sufletul imaterial (scânteia divină) este nemuritor (nu doar în creștinism, ci în toate religiile universaliste – vezi samsāra, metempsihoza sau transmigrația sufletului din brahmanism și budism, concepție însușită și susținută de Pitagora și Platon), atunci prin spirit trebuie să înțelegem sufletul „îmbogățit” cu enigmatica realitate psihică numită conștiință.

Spun „enigmatică”, deoarece oamenii de știință ai prezentului și gânditorii din trecut au păreri de felul următor: (a)„Nu văd cum ar putea explica vreo știință acest lucru” (un neurobiolog); (b)„Conștiința este unul dintre cele mai profunde mistere ale existenței” (dr. David Chalmers); (c)„Ce înseamnă, în mod exact, pentru om faptul de a fi conștient…este singura întrebare majoră a științei, întrebare pe care nu știm nici măcar cum să o formulăm” (prof. James Trefil); (d)„Caracterul fără inteligență face mult, inteligența fără caracter nu face nimic” (Marcus Tullius Cicero).

Mă rog, asta nu înseamnă nicidecum că ne satisface aproximativa definiție dată inteligenței de către Karl Bühler („Inteligența este facultatea de încercare cu reprezentări”), definiție asemănătoare cu cea kantiană, „funcțiunea de căpetenie” a acesteia – ne înștiințează Petre P. Negulescu în tratatul Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, București, 1993) – datorându-se discernământului critic. Păi, zic eu, la fel cum știm atât de puține lucruri despre caracter (cu adevărat temelia edificiului moral-spiritual al fiecărui individ), despre atât de necesarul discernământ critic, despre procesele psihice (intelectuale, afective, voliționale) și, mai ales, despre particularitățile psihice ale personalității (temperament, aptitudini, caracter).

Desigur, despre caracter ar trebui să se vorbească din ce în ce mai mult la noi, dar și aiurea, îndeosebi acuma (a se citi „după cele trei decenii și un pic de dezmăț postdecembrist”), când tot omul cu bun simț și scaun la cap constată că nelegiuiții, impostorii și necalificații au ajuns atotputernici în politrucianismul dâmbovițean, ba chiar, cu ajutorul acestei târfe antinaționale, nevrednice scule de teapa lui Klaus Iohannis, Traian Băsescu, Florin Cîțu, Nicolae Ciucă și alții, trag zdravăn sforile globaliste în jalnica noastră societate cu gaibaracele-n sus.

Prin urmare, nevrând să-i indispun pe cititori cu mulțimea crizelor de pe aceste meleaguri (moral-spirituală, cultural-educațională, sanitară, economică, financiară, social-identitară, mai nou cea inflaționisto-energetică), precum și cu grabnica trebuință de caractere ferme, atât la vârf cât și la baza societății noastre în alarmantă descompunere (a nu se uita că tirania este anarhia canaliei de sus, iar anarhia este tirania canaliei de jos!), întreb: Unde sunt mult necesarele modele umane pentru tineri (și nu numai) într-o societate măcinată de neîncredere în cârmuitorii de tot rahatul, ba chiar și în instituțiile fundamentale ale statului nostru formal, și de ce la butoanele puterii, la fel ca în vremea lui Eminescu, ajung cu precizie matematică fonfii, flecarii, găgăuții, gușații și bâlbâiții, adică toți aceia care mint cu nerușinare, fură pe rupte și la țanc devin preșurile de care-și șterg picioarele cam toți străinii cu aere euro-atlantice?...

Războiul din Ucraina, dincolo de enormele sale păcătoșenii, a pus în evidență cât se poate de clar atât tradiționala noastră omenie (consistentul ajutor material și moral dat refugiaților ucraineni de români, organizații umanitare și biserici, mai puțin de către guvernanți), cât și monumentalul necuraj al atâtor patriotarzi, care au luat cu asalt birourile de eliberare a pașapoartelor, pentru a putea fugi în străinătate, asta după ce s-a zvonit că România (fără armată și tehnică de luptă, doar cu o droaie de generali izmănari) ar putea să fie următoarea țintă a ticăloasei armate rusești.

N.B.: Apropo de curaj, îmi amintesc cum în urmă cu câțiva ani, un prieten din zonă s-a arătat foarte îngrijorat de soarta mea, după citirea unuia dintre textele mele „neconvenționale” la adresa haramului de Putin, pe care eu l-am dibuit cu mult înainte de a-și da arama pe față, așa că m-a sfătuit/avertizat să nu sar calul, întrucât actualul fost kaghebist se bucură de respect planetar (sic!), iar Kremlinul are mână lungă…

George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News

Citește și

Instructor auto-moto Sighet