Ca admirator al marelui cărturar transilvan şi recunoscător faptului că filosoful Nicolae Iuga a reuşit prin eseul despre „Ţiganiada″ să mă scoată din starea de așteptare (aproape nefuncţională) a unor vremuri mai bune în vremea pandemiei, îmi exprim, aici, opinia. Voi cita din lucrarea profesorului univ. dr. Nicolae Iuga (N.I.) şi mă voi cita şi pe mine (H.P.), pentru că am scris despre „Tiganiada″ pe site-ul www.sighet-online.ro în – ce interesantă coincidenţă a datei din calendar! – în 15 mai 2016.

Eseul scris de Nicolae Iuga are două părţi. În prima, autorul pleacă de la reamintirea unor date concrete despre viaţa şi activitatea lui Budai-Deleanu, apoi ne reaminteşte numele anagramat al „destinatarului″, Petru Maior, devenit Mitru Perea. „Că „Țiganiada” este o alegorie, acest lucru este afirmat explicit și cu claritate de către însuși autorul epopeii, în „Epistolia închinătoare către Mitru Perea” (Petru Maior), care ține loc de Prefață″. (N.I.) Să vedem, mai îndeaproape, ce conţine această epistolă: << „Ţiganiada” e un poem cu dedicație: „gândii la tine, drăguț Pereo! și hotărâi ca, de s-ar tâmpla acest făt întȋi născut al mieu să iasă cândva la lumină, ție să ți-l închin, pe care am cunoscut măestru cântăreț și viersuitoriu, mai ales a vremilor noastre!...”>> (H.P)

Nicolae Iuga spune că autorul „Ţiganiadei″ se include şi pe el (purtând numele de Leonachi Dianeu) şi pe Petru Maior, alias Mitru Perea, în ceata ţiganilor. Aici se face remarcat din nou spiritul de observaţie al autorului maramureşan. „Această parte a ficțiunii a dat naștere la neînțelegeri hilare și mulți cititori, unii chiar de condiție formală intelectuală, au picat testul de inteligență față de această autoironie rafinată și au tras încheierea că Budai-Deleanu însuși se declară țigan, ba încă îl declară la fel și pe Petru Maior, în pofida avertismentului dat de autor în același loc că este vorba de o alegorie, că „prin țigani să înțeleg și alții carii tocmai așa au făcut și fac” (N.I). Nicolae Iuga continuă şi pune lucrurile la locul lor, ne readuce imaginaţia la locul ei, o „mută″ cu fermitate de la starea rău-voitoare la cea de judecătoare imparţială a unei lumi din care facem parte cu toţii, şi precizează: „Deci nu este vorba de o țigănie în sens rasial, ci de una în sens moral, de o altă nație decât cea țigănească, în care unii membri ai ei tocmai așa au făcut și fac precum țiganii. Pe de altă parte ar fi și o imposibilitate materială flagrantă să susțină cineva că cei doi corifei ai Școlii Ardelene ar fi fost țigani, atâta vreme cât aceștia provin din familii care au dat adevărate dinastii de preoți greco-catolici și cărturari″. (N.I.)

Revin asupra numelui Leonachi Dianeu, pentru că autorul Ţiganiadei „aruncă o piatră″ în mirajul pseudonimelor care şi azi face valuri, în lumea artiştilor, a scriitorilor şi a altor lumi, aşa... mai conspirative, pe care unii dintre noi au trăit-o. <<...Ioan Budai-Deleanu ȋi scrie lui Petru Maior: „Eu mă chiem acum Leòn Dianeu, sau Leonáchi Dianeu (precum știi tu bine, că la noi în Țara Muntenească, ba și la Moldova, toți ș-adaugă numele cu achi sau cachi, după grecie, fiind că sună mai cilibiu; adecă, în loc de Leonaș sau Leonuț, ei zic Leonachi) Dar să știi că acest nume, Leon Dianeu, cuprinde în sine întreg numele mieu, prin strămutarea slovelor sau anagrámă.”>> (H.P.)

Alegoria lui Ion Budai-Deleanu reuşeşte din plin să binedispună atât prin naraţiunea vivace, dar şi prin <Ce sǎ mai spun de numele personajelor care comenteazǎ ȋntȃmplǎrile din poem? Ele sunt: Simplițian, Jupȃn Rǎbdǎceanul, Pǎrintele Apologhios, Cǎpitan Pǎțitul, Pǎrintele Evlaviosul, Pǎrintele Sfintoevici şi lista e lungǎ şi comicǎ. (H.P.)

„Așadar, țiganii provin din India și limba lor „se grăiește acolo până în zioa de astezi”. Ei sunt rătăcitori prin lume, țara în care s-au născut nu este a lor, ceea ce îi amintește scriitorului că și pentru el țara în care s-a născut îi este „mașteră”, mamă vitregă, aluzie răspicată la faptul că în Transilvania aflată pe atunci sub stăpânire habsburgică românii nu aveau drepturi politice″.(N.I.)

Mai concret despre locul şi limba personajelor lui Budai-Deleanu: << Poemul „Ţiganiada” este trimis lui Mitru Pèrea ȋmpreunǎ cu urmǎtoarele precizǎri:
„...noi suntem din India, și limba noastră să grăiește acolo până în zioa de astezi; însă pentru aceasta ți-oi scrie de altă dată. Întru altele, și această istorie care ț-o trimit (pe care am tituluitu-o Țiganiada), mai mare parte este alcătuită din spusele lui; căci un strămoș a lui au fost, pe vremea lui Vlad Vodă, cu turcii în Țara Muntenească. Din gura acelui au luat moșu-său, apoi tată-său, de la care au auzit spuind dânsul.”>> (H.P.)

Din punct de vedere al filonului istoric, „Acțiunea epopeii se petrece în „Țara Muntenească” pe vremea domniei lui Vlad Țepeș. Românii se aflau pe atunci în război cu turcii sau, în plan mai general, era vorba de un război între creștini și păgâni. Vlad Vodă îi slobozește pe țigani din robie și îi convinge să i se alăture în luptă împotriva turcilor, scop în care îi înarmează pe bărbați și caută să îi organizeze militar. Drept răsplată le promite țiganilor că, după câștigarea victoriei, le va da și lor o moșie, pe care să se stabilească definitiv și să își întemeieze și ei o țară a lor″. (N.I.)

Nicolae Iuga spune că epopeea budai-deliană se încadrează în canoanele epopeii clasice antice, acţiunea mergând pe două planuri, unul concret, „real istoric″ (N.I.) şi unul supranatural, în care „Pe de o parte, Satana nu se împacă cu ideea că un domnitor creștin, Vlad Țepeș îi va birui pe turci inclusiv cu ajutorul țiganilor [...], pe de altă parte însă, în ajutorul creștinilor și implicit al țiganilor intervin prompt și decisiv Sfântul Prooroc Ilie și arhanghelii din cer, spre a dejuca malversațiunile dracilor″. (N.I.)

Câteva acţiuni ale celor două „super-puteri″ care iau parte la acţiune trebuie incluse în textul de faţă. << În ceata țigǎneascǎ iubitoare de patrie şi de Vodǎ, trebuia sǎ se iveascǎ discordia, pe care, normal, doar Satana o putea aduce. „Socoti cum ar face mai bine / Ca nevǎzut el toate sǎ vazǎ / Pe unde-ajunge-a-soarelui razǎ.”. Trebuie sǎ fie neobservabil „de ceata-ȋngereascǎ pȃnditoare / ce pregiur a toatǎ lumea zboarǎ”. La care se adaugǎ şi vigilentul Sfȃnt Ilie, pe care autorul ȋl prezintǎ folosindu-şi, dacǎ trebuie, atribuțiunile sale pe care le „simțim” şi noi uneori, vara, cȃnd tunǎ şi fulgerǎ: „Sȃnt Ilie prorocul ȋncǎ-are / Asupra lui pazǎ foarte bunǎ / Şi unde-l zǎreşte, acolea-l detunǎ.”. Satana nu stǎ mult pe gȃnduri. Se transformǎ ȋn corb, se ridicǎ din ce ȋn ce mai sus, iar Budai-Deleanu e din nou admirabil: „Mult nehotǎrȃt el nu rǎmasǎ, / Ci sub formǎ de corb luȃnd pe sine, / Sǎ bǎgǎ-ntr-o negurǎ prea deasǎ / Şi sǎ ridicǎ-ȋn aripi uşoare / Pȃn la nuὸri, aproape de soare.” (H.P.)

În partea a doua a eseului scris de prof.dr. Nicolae Iuga iese admirabil în evidenţă latura definitorie a autorului, aceea de consacrat filosof. Citim că Budai-Deleanu, şcolit la Viena, contemporan cu Revoluţia Franceză şi cunoscător al opiniilor despre organizarea societăţii aparţinând filosofilor antici, „...pune în gura țiganilor idei de-ale lui Platon și Aristotel, pretextând că țiganii înșiși citiseră pe Platon și că „erau procopsiți cărturari/ Cari pe atuncea nu erau așa rari”, ca în zilele noastre!″. (N.I.)
Nicolae Iuga reaminteşte că „Aristotel este primul gânditor care realizează o clasificare precisă și elaborată a formelor de guvernământ, respectiv a regimurilor politice. Criteriul la Aristotel îl constituie numărul de oameni care ajung să deţină puterea politică. Anume, avem trei forme adevărate şi trei degenerate ale regimurilor politice. Cele trei adevărate sunt: (a) monarhia (regalitatea), (b) aristocraţia şi (c) democrația - iar formele degenerate sunt simetric tot trei, câte una pentru fiecare din cele adevărate: (a) tirania, (b) oligarhia şi (c) demagogia″. (N.I.) Apoi sunt „luate la bani mărunţi″ cele trei forme de guvernământ, cu bune, cu rele.
Deosebirile, asemănările, plusurile, minusurile care devin atribute de nedezlipit de regalitate, aristocraţie sau democraţie, sunt analizate, mai departe, cu spiritul critic al celui care s-a aplecat curios asupra fiecăreia dintre ele, autorul eseului comentat azi, Nicolae Iuga.

Voi trece peste aceste esenţiale fragmente şi voi consemna, interesat, bucuros şi trist deopotrivă, finalul eseului.

Sunt interesat pentru că vreau să ştiu, inspirat de Paul Gauguin şi punând-mi, doar pentru mine insumi, întrebări: De unde vin? Ce sunt? Încotro mă îndrept?, sunt bucuros pentru că magnifica operă a lui Ion Budai-Deleanu continuă să existe în căutările noastre când vrem să ne statornicim sufleteşte şi sunt în acelaşi timp trist pentru că finalul „discret tragic″ de care vorbeşte Nicolae Iuga ne marchează prezentul. Nicolae Iuga vede în „Ţiganiada″ „o epopee legendară a unei Întemeieri, mai exact a ratării unei Întemeieri și, prin aceasta, caracterizată printr-un final discret tragic″. (N.I.)

În loc de final, e suficient să scriu aici un vers din coloana sonoră a unui film: „Gândurile zboară liber″...


Citește și

loading...