„- Aici vă dau mâncare?

- Ne dau, dar câteodată.

- Cum câteodată?”.


Aşa te întâmpină năpăstuiţii cazaţi la centrul social pentru persoane cu dizabilităţi de la Poienile de sub Munte, în Maramureş. Suntem la graniţa cu Ucraina şi cu un film horror. În care actori fără voia lor sunt 120 de suflete.

Căţărată pe gard, o femeie în vârstă cerşeşte atenţia de care nu are parte în centrul social, din partea angajaţilor plătiţi să îi îndulcească suferinţa. Nefericiţii sunt lăsaţi de capul lor prin curte, fără să îi pese nimănui că şi-ar putea face rău singuri. Ca femeia de pe gard sau bărbatul ce scormoneşte prin gunoaie...

„- Vă place aici?

- Nu-mi place aici.

- De ce?

- Vreau să plec acasă”.

Coșmar la Centrul social

Nici nu are cum să îi placă. Curtea Centrului pentru persoane cu dizabilități este un fel de uliţă cu noroi întărit şi smocuri triste de iarbă. Gunoiul se revarsă din tomberoane. Clădirile nu ştii dacă sunt în construcţie sau în ruină. Cei care caută de nevoie adăpost acolo arată neîngrijit şi au haine ponosite ca soarta lor.

Direcţia de protecţie socială Maramureş, de care aparţine sinistrul centru, scrie pe site-ul propriu că persoanele cu dizabilităţi trebuie să aibă parte nu doar de cazare, ci şi de o viaţă decentă. Din cinci puncte, unul singur putem să spunem că este respectat. Oamenii au doar un acoperiş deasupra capului. Şi primesc mâncare: mic dejun, prânz şi cină în valoare de 16 lei pe zi.

„- Avem nevoie de haine.

- Niște adidași vreți?

- Da.

- Dar de aici nu vă dau nimic?

- Nu ne dau nimic aici”.

Cristina Predescu, consultant pe fonduri europene: „În momentul când intri nu numai că îți inspiră milă, dar vor un ajutor, te întâmpină tocmai de a-și spune durerea, necazul. Nu ai puterea să-i asculți pentru că începi să plângi. Te gândești la bătrânul de lângă tine, la bunicul tău, la părinții tăi, la tine. Cum ar fi să reziști într-un asemenea centru care seamănă cu un lagăr? Am fost întâmpinată de o doamnă... la distanță o vedeam în rochie și spuneam că este o femeie, dar ea era tunsă zero, credeți-mă că nu înțelegeam ce se întâmplă”.

Lăsați în voia sorții

Nu suntem singurii care se îngrozesc de soarta celor internaţi la centrul pentru persoane cu dizabilităţi de la Poienile de sub munte. Un consultant ce lucrează cu ministere importante a rămas marcat când a ajuns la ceea ce i s-a părut a fi un lagăr. Mai ales că unul dintre cei cazaţi acolo cerea ceva înspăimântător:

Cristina Predescu: „(Cerea n.r.) Otravă pentru că vreau să mor, aici suntem întreținuți ca la pușcărie”.

Am vrut să cerem explicaţii de la directorul centrului social care are şapte asistente medicale, 24 de infirmiere şi un psiholog pentru 120 de oameni aflaţi în dificultate.

Șeful centrului este tot un bărbat cu probleme mari de sănătate. Ezită să vorbească. Îşi sună şefii: „A venit o doamnă de la Digi24. Pot să-i ofer niște informații despre centru?

Răspunsul a fost: „Îmi pare foarte rău, nu vă pot da mai multe informații”.

Carla Tănasie, jurnalist Digi24: Am fost conduși la poartă pentru că șeful centrului de la Poienile de sub munte nu a fost lăsat să vorbească cu noi de către conducerea DGASPC Maramureș pe motiv că nu vorbește foarte bine. În schimb, ni s-a recomandat să mergem la un alt centru la Sighetul Marmației.

Acolo sunt oameni cu noroc. Pentru că la asta pare că se reduce totul în sistemul de protecţie socială. Centrul pentru persoane cu dizabilităţi de la Sighetu Marmației arată decent. De aceea am şi primit aprobare să îl filmăm. Dar cu restricţii. În interior, nu. Oricum, cei fără şansă au o soartă mai bună la Sighet, cum ar trebui să aibă toţi cei pe care statul îi are în grijă.

Grigore Stan, șeful centrului de la Sighetul Marmaţiei: Au activități de viață personală, au jocuri, au plimbări. Se înțeleg bine fiecare din ei cu unele persoane din personal. Zic mama mea, mama mea, prietena mea.

Drama celor bolnavi şi abandonaţi de rude într-un centru social este şi mai are cu cât unii, precum cei de la Poienile de Sub Munte, nu au parte deloc de atenţia celor plătiţi să le îngrijească şi sufletul, nu doar trupul.

Majoritatea celor care ajung în astfel de locuri au traume dureroase.

Grigore Stan: Nu au familii. Mulţi au fost abandonaţi la naştere sau ulterior în spitalul de pediatrie.

Aşa se facă că unii nu au nici măcar o identitate reală. Autoritățile nu au reușit să afle nimic despre familiile lor.

Grigore Stan: (Despre un pacient, n.r.) El e de prin Moldova apărut, nu a avut identitate. A ajuns la noi în gară în urmă cu mulți, mulți ani şi i am făcut o identitate oarecare. Când era copil, în jurul vârstei de 6 ani, a ajuns la Sighet pe trenul care venea. A fost adus cu trenul în gară. A fost adus de poliție atunci. Poliția nu a reușit să-i identifice familia. Iar ulterior, faptul că el își spunea Marian, am reușit şi i-am dat o identitate cu numele Marian, cu prenumele Marian şi numele Ionescu. Ionescu fiind un nume aleatoriu ca să aibă o identitate. Înainte avea un buletin cu necunoscut Marian, pentru identificare persoane. S-a făcut o expertiză medicală ca să i se dea vârsta aproximativă. Faptul că era Marian, l-am pus când este Sfânta Maria, i-am dat ziua de naştere. Îi serbăm în fiecare an ziua de naştere.

Reporter: Ce zi ați ales?

Grigore Stan: 15 august, fiind ziua de Sfânta Maria. I-am dat o nouă identitate.

Reporter: Câţi ani are acum?

Grigore Stan: Pe buletin, în jur de 40.

Cu nume şi vârstă alese la întâmplare de funcţionari, oamenii cu dizabilităţi din centrele sociale au foarte multă nevoie de sprijin.

Jeni Chiriac, psiholog: Fiind dependenți de centru, ei sunt smulși dintr-o realitate, neintegrați în alta și atunci e firesc să fie dezorganizați, fără inițiativă, să nu aibă o direcție. Au nevoie cu atât mai mult de sprijinul celorlalți. Au nevoie de afecțiune, de interacțiune, de sentiment de utilitate.

Poveștile sunt zguduitoare, ca și modul în care sunt tratați aceşti oameni bolnavi, uitaţi de familii şi deseori ignoraţi de stat. Avem însă exemplul de la Sighetu Marmaţiei, unde angajaţii centrului fac puţin mai mult pentru cei aflaţi în necaz. Mai facem o încercare şi ne întoarcem la Poienile de sub Munte ca să aflăm de ce acolo nu există speranţă.

- Nu aveți voie aici. Cu acordul cui filmați? Acum sun la 112 să chemăm poliția. Nu aveți voie să filmați instituția. Domnul meu, șterge filmările!

Aşa că plecăm la Direcția de protecţie socială Maramureş, care are centrul în subordine, să căutăm explicaţii.

Reacție oficială: „Este regretabil ceea ce am văzut”
Începem prin a-i arăta directoarei cum am găsit pacienţii de la centrul pentru persoane cu dizabilităţi de la Poienile de Sub Munte. Doamnei nu îi place situaţia şi dă oarecum vina pe cei internaţi acolo.

Alina Coste, director general DGASPC Maramureș: Este regretabil ceea ce am văzut, într-adevăr, dar în primul rând trebuie să ținem cont că sunt persoane cu dizabilități și comportamentul lor este imprevizibil. Voi dispune o cercetare să văd unde a fost personalul de îngrijire și asistenta care trebuia să le asigure supravegherea acestora.

Cât despre şeful centrului social unde oameni bolnavi şi părăsiţi de familii caută prin gunoaie ori cerşesc bani şi atenţie, directoarea de la Protecţia Socială Maramureş are o părere bună.

Alina Coste: Are experiență managerială, conduce acest centru de 10 ani. Într-adevăr, în ultima perioadă a avut unele probleme de sănătate, iar în perioada următoare, dacă starea de sănătate a dânsului nu se va îmbunătăți și nu va putea să își continue activitatea, vom lua măsurile prevăzute de lege.

Grigore Stan, șeful centrului Sighetul Marmației: E de pensionare, se poate pensiona, dar nu vrea, deşi greu face faţă.

Carla Tănasie, jurnalist Digi24: În România sunt aproape 800.000 de persoane cu dizabilități. Asta înseamnă 3,5% din populația României. Puțin peste 18.000 locuiesc în centre speciale, în condițiile pe care le-aţi văzut.

Odată ajunși în aceste centre, pacienții sunt rupți de realitate... cu medicamente. Nu au parte de consiliere psihologică, pentru că este lipsă mare de personal. Iar crizele de furie, generate de frustrări la care şi statul contribuie, sunt calmate cu medicamente.

Grigore Stan: Medicamente, dar sunt indicate de medicul de familie. Ei au unele crize câteodată.

Georgiana Pascu, CRJ: Sunt medici în spitalele de psihiatrie care se plâng de serviciile de asistenţă socială, spunând că ne trimit oamenii aici ca să scape de ei.

Citește și

Comentarii