Tocmai de aceea, nu putem să nu ne întrebăm de unde provine acel ceva aparte din Vocile din Marrakech, opuscul apărut la München în anul 1968? De-acolo, ne răspunde Elena Viorel, traducătoarea și prefațatoarea versiunii românești (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993), că „selecția faptelor este extrem de personală” în această carte, care „transcrie impresiile estetice cauzate de o vizită a autorului în Maroc, cândva în deceniul al șaselea al veacului (trecut, nota mea, G.P.)”.

Dar cum cartea nu are „aproape nimic dintr-o clasică însemnare de călătorie”, din paginile ei aflăm „multe detalii semnificative despre civilizația arabă din Maghreb, dar și mai multe aflăm despre ecoul lor într-un suflet sensibil și un intelect foarte cultivat”, așa încât, „vocile” fiind de fapt „mesajele” axiologice ale autorului pentru cititorii săi, este firesc ca titlurile capitolelor/povestirilor (Întâlniri cu cămile, Suk-urile, Strigătele orbilor, Saliva unui marabu, Liniște în casă și pustietate pe acoperișuri, Vizită la Mellah, Familia Dahan, Povestitori și scribi, Plăcerea măgarului, Invizibilul) să sintetizeze ba un sunet referențial, ba o impresie „ce se constituie în imaginea esențializată a realității imediate ori a trăirilor de-o clipă” (E. Viorel).

Astfel aflăm că, puternic impresionat de cămilele destinate tăierii, autorul n-a mai vorbit despre aceste animale cât timp a stat în „orașul roșu” (Întâlniri cu cămile), că litania aspră și mereu repetată a sutelor de orbi din Marrakech reprezintă „arabescuri acustice despre Dumnezeu, dar mult mai impresionante decât cele optice” (Strigătele orbilor), că marabu este „un om sfânt, și că la acest om sfânt totul este sfânt, chiar și saliva” (Saliva unui marabu), că n-ai voie pe aceste meleaguri „să te adresezi pe stradă unei femei ce poartă văl”, iar pe acoperiș ești mai puțin liber decât pe stradă” (Liniște în casă și pustietate pe acoperișuri), că Mellah este cartierul evreilor, unde „Nimeni nu părea să fie bogat și princiar ca un Avraam” și unde autorul, el însuși evreu sefard, are marea surpriză să-și vadă unii coreligionari cerșind, iar pe alții mâncând lăcuste prăjite (Vizită la Mellah) și că, după ce rareori s-a simțit bine printre literații „de meserie din lumea noastră”, speră să vină ziua când va putea să-i prețuiască pe povestitorii ambulanți „așa cum se cuvine”, adică aidoma unor „frați mai mari și mai buni”, care la momentul respectiv constituiau pentru el „o enclavă de viață veche și netulburată” (Povestitori și scribi).

Tot o „figură aparte”, ne asigură Elena Viorel, face Vocile din Marrakech și din punct de vedere stilistico-lingvistic: „Elias Canetti, a cărui limbă maternă a fost spaniola sefardită, s-a lăsat cucerit de limba germană și s-a străduit să și-o însușească, iar apoi s-a ilustrat strălucit în această limbă. Dar Vocile din Marrakech au fost concepute înaintea marilor sale scrieri memorialistice, iar limba lor se prezintă altfel. Lipsesc frazele lungi, complicate, gândirea deseori stufoasă, exprimarea ocolită – toate specifice limbii germane literare de la început de secol. Stilul e mai direct, frazele mai scurte și mai clare, ambiguitățile sunt mai rare, de parcă ne-am afla în altă etapă a apropierii scriitorului de limba opțiunii sale literare”.

Sigur, se grăbește ea să adauge, traducerea nu este lipsită de dificultăți nici în această fază de afirmare a scriitorului Elias Canetti, „dar ele sunt mult diminuate față de ansamblul scrierilor canettiene”...

Cât privește modernitatea operei lui Canetti, este adevărat că acesta „rememorează fapte pentru a descoperi intimitatea sufletului omenesc” (E. Viorel), dar la fel de adevărat este că scriitorul reacționează doar estetic la spectacolul lumii interioare și exterioare, modalitate prin care nu numai că întâlnește, dar chiar îmbogățește literatura deschisă a timpului nostru, o literatură ce presupune „participarea activă a cititorului”.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News