De foarte multe ori m-am întrebat cum se explică formidabilele simultaneități dintre piramidele egiptene, ziguratele mesopotamiene și enigmaticele piramide mayașe (atenție, cu mii de ani în urmă spațiul era un concept cosmologico-teologic absolut, comunicațiile și schimburile informaționale între comunități erau accidentale și total nesemnificative, iar anticii în general, indienii în special – ne informează Th. Simenschy – nu erau prea grăbiți, căci „timpul nu joacă mare rol la ei”), tot așa cum (încă) n-am aflat explicații rezonabile în ceea ce privește stupefiantele înrudiri/omonimii dintre mitologia egiptenilor antici și cea a polinezienilor (în ambele, Ra este zeul soarelui!), înrudiri despre care Alexandru Babeș ne spune doar atât în eseul Geneza zeilor (Editura Enciclopedică Română, București, 1970): „Explicația se va găsi, poate, abia după stabilirea originii polinezienilor”...

Ce să mai spunem despre uluitoarele concomitențe (în conținut și formă) din filosofiile de frunte ale Antichității (indiană, chineză, greco-romană), concomitențe sau sincronisme pe care m-am străduit să le pun în evidență atât în precedentele capitole ale acestui amplu studiu (absolutul, Unul, Sufletul universal, ființa, neființa etc.), cât și în articolul Asemănări și deosebiri între primele principii din filosofia antică greacă și taoism (daoism)”.

Desigur, după ce subliniază strânsele raporturi dintre sanscrită și limbile europene (ele au fost observate de călătorul italian Filippo Sassetti încă din secolul al XVI-lea, ocazie cu care europenii află pentru prima dată de existența limbii sanscrite), Theofil Simenschy nu putea să nu precizeze că, în jurul anului 500 î.e.n., „o mare mișcare intelectuală se produce atât în India și în Persia, cât și printre greci” (atunci apare Buddha în India, Zarathustra la perși, Lao Zi și Confucius la chinezi, Pitagora la greci), că gânditorii încep să-și pună întrebări de felul: „Ce e lumea în care trăim? Are Creatorul formă sau nu? A fost lumea creată din nimic de o Ființă atotînțeleptă, atotbună și atotputernică, a luat ea naștere de una singură dintr-un germene etern, bunăoară așa ca oul cosmic de aur, sau a rezultat din eterna combinare a atomilor indestructibili” (despre toate astea, iată ce spune superba „istorie” a lui Manu: „La început lumea aceasta era cu totul în întuneric, fără putință de a fi percepută și definită, ca și cufundată în somn. Atunci Cel-de-Sine-Stătător, vrând să producă diferite ființe din propria substanță, a creat mai întâi cu gândul apele și a așezat pe ele o sămânță sau un ou. Apoi el însuși se născu în oul acesta sub formă de Brahman. După aceea, el făcu ca oul să se desfacă în două și din aceste jumătăți formă cerul sus și pământul jos. După aceasta își împărți propria substanță și deveni jumătate bărbat, jumătate femeie, din care se născu Virāj, care creă pe Manu, creatorul secundar al tuturor ființelor”), că scrierile Noului Testament sunt „de-o originalitate unică și nimic în literatura universală nu li se poate compara” (asemănările descoperite de cercetători „sunt departe de-a fi convingătoare”, căci – ne face cunoscut cărturarul român – „foarte multe dintre ele sunt nepotrivite și forțate, datorită ideii preconcepute că trebuie să fi existat neaparat o legătură între concepțiile hinduse, în special cele budiste, și cele creștine”) și că cele mai multe dintre înrudirile descoperite de învățați sunt „simple coincidențe, foarte explicabile, dacă ne gândim că ele se găsesc și la alte popoare în domeniul cugetării”, întrucât este absolut firesc (sic!) „ca omenirea în decursul veacurilor să fi ajuns să gândească la fel asupra unor anumite probleme, mai ales din domeniul religios și moral, atât de vast și atât de cutreierat de gânditorii din toate timpurile și țările”.

Să fie, întreb eu, atâta de firesc acest năucitor sincronism antic, chiar dacă Joseph Monier este încredințat că asemănările dintre învățăturile indiene și cele europene se explică prin faptul că „mintea omenească se repetă”, iar regele Solomon ne asigură că „nimic nu-i nou supt soare” și că „Ce a fost, va mai fi, și ce s-a făcut, se va mai face” (Eclesiastul 1/9)?

Dacă lucrurile la acest capitol sunt atât de firești și lesne realizabile întru înfăptuirea unui sincronism cultural-filosofic cu totul și cu totul nedirijat (tocmai de aceea stupefiant și inexplicabil), de ce nu există unitate de opinii, aspirații și realități spiritual-materiale în atotputernicul globalism al zilelor noastre, ci fiecare națiune, inclusiv națiunile din Uniunea Europeană, continuă să-și vadă de rosturile sale identitar-istorice și politico-sociale pe coordonatele unui specific național natural și a unui multiculturalism artificial, așa încât – în pofida faptului că, în multe zone ale lumii, tradiționalele granițe dintre state au devenit pur formale, iar omul a dobândit un rang politico-integraționist (nu și financiar-economic) ce se cuvine doar robotului cvasiuniversal – se tot adâncesc decalajele dintre interiorul (substanțial) și exteriorul (aparențial) al omului modern, precum și acelea, mult mai lesne sesizabile, dintre Vestul și Estul planetei noastre, respectiv dintre popoarele (tot mai bogate și mai arogante) din Nord și cele (tot mai sărace și mai timorate) din Sud ?1...

Pentru că, ne înștiințează marele indianist român, taman ca în cazul proverbelor diferitelor popoare, „nu se poate vorbi de un împrumut”, cu toate că foarte multe dintre cugetările sanscrite „își au echivalentul lor în literaturile europene”.

În plus, continuă Th. Simenschy, „este foarte greu de precizat unde este vreo influență și de unde provine”, în condițiile în care „unii învățați susțin că gândirea hindusă a influențat pe cea europeană, alții afirmă contrariul; alții iarăși sunt de părere că între Orient și Occident a avut loc un schimb de idei la fel ca acela de mărfuri; în sfârșit, un număr restrâns tăgăduiește orice fel de influență de o parte sau de alta”. Înșiși grecii au vorbit deschis despre călătoriile lui Pitagora și Platon în țările orientale, precum și despre „influența Orientului, despre învățăturile pe care le-au primit de la Egipt sau de la Chaldea”.

Iată de ce concluzia învățatului român în această aprigă și interminabilă dispută este mai degrabă prudentă decât tranșantă: „Toți au dreptate întrucâtva; greutatea stă în a deosebi de la caz la caz aceste influențe, a le determina originea și epoca și a stabili până unde merg”.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News