8. Constantin Stere, boierul basarabean torturat de năzuințe socialiste

Spre deosebire de politrucii postdecembriști, care știu că prin politică au ticăloasa șansă de-a trece de la condiția de oier pricăjit la cea de boier nelegiuit, Constantin Stere a procedat atât de neobișnuit în tumultoasa sa viață, încât constituie cel mult o ciudățenie, nicidecum un rarisim model pentru alde Dragnea, Tăriceanu, Dăncilă și ortacii lor.

Da, ne spune Sterie Diamandi, căci „destinat prin naștere și avere să fie un privilegiat al soartei” și „chemat să ocupe un loc de cinste la banchetul vieții” prin originea sa aristocratică, Stere a simțit de tânăr ceea ce-i apropie, nu ceea ce-i îndepărtează pe oameni, iar prin aceasta nevoia irepresibilă „să năzuiască, să lupte, să pătimească”, adică să se devoteze celor mulți și oropsiți cu tot avântul și cu toată energia tinereții sale. Iar ferma lui credință în acest ideal fiind mai puternică decât grija prozaică pentru propria viață, iată de ce – ne înștiințează scriitorul nostru – „el renunță bucuros la toate privilegiile clasei, la cariera sigură și cu trai tihnit, ca să accepte bărbătește apriga luptă a vieții”: în anul 1905 trece Prutul pentru a lua parte la revoluția narodnicilor și a deveni tovarășul de exil siberian al lui Lenin și Józef Pilsudski, întemeietorul statului polon modern, aici se impune cu autoritate între fruntașii intelectualilor din Rusia, iar după revenirea în țară se afirmă drept doctrinarul poporanismului și singurul agrarian care știa ce urmărește, asta deoarece „avea fanatismul credinței, devotamentul cauzei obștești și voința neînduplecată de înfăptuire”.

Motive suficiente, socoate Diamandi, ca oligarhia și plutocrația română să vadă în Stere redutabilul adversar pe care ori trebuie să-l răpună, ori măcar să-l reducă la tăcere prin exploatarea erorilor săvârșite de el în prima conflagrație mondială, desigur, dând uitării incontestabilele merite ale acestui neobosit doctrinar al țărănismului integral: până în anul 1914 el este consilierul intim al lui Ionel Brătianu, calitate în care luptă din răsputeri pentru împroprietărirea țăranilor și votul universal (mișcarea socialistă într-o țară eminamente agricolă precum România, adică lipsită de industrie și fără proletariat, în schimb cu mari latifundiari, cu vot cenzitar și – îndeosebi – cu îndreptățite aspirații naționale, i se pare eroului nostru un nonsens); ca un veritabil campion al democrației țărănești, contribuie din plin la înființarea, organizarea și consolidarea Partidului Național-Țărănesc, pentru ca în anul 1930, decepționat de evenimente și scârbit de țărăniști, să se retragă din viața politică în care „risipise din belșug vreme, sănătate, avere, energie și muncă fără preget” și să-i închine literaturii ultimii ani de viață (se naște pe 1 iunie 1865 în localitatea Ciripcău din Basarabia, moare pe 26 iunie 1936 în Bucov, județul Prahova), astfel ajutând o mulțime de oameni, ce n-aveau nimic în comun cu țărănimea și democrația, să beneficieze de regimul țărănist; considerând că drumul spre Ardeal trece prin Basarabia, marele patriot Constantin Stere desfășoară o intensă și fecundă activitate în Sfatul acestei țări întru înfăptuirea unirii cu patria mamă (rostește circa 30 de discursuri), iar jurisconsultul Stere elaborează baza juridică a drepturilor românești asupra provinciei, așa încât este explicabil de ce nu-și poate reține lacrimile bucuriei pe 27 martie 1918, dată la care majoritatea parlamentarilor basarabeni votează pentru realizarea acestui deziderat național; cu concursul său s-a înființat în Basarabia primul ziar românesc și a apărut o tipografie; tot el, „trădătorul” și omul politic cel mai hulit din România, întemeiază și conduce revista „Viața românească”, despre care se știe prea bine ce rol de prim rang a jucat în cultura noastră.

Nu doar că formidabilul Stere este bălăcărit în fel și chip (epitetul „trădător” era la ordinea zilei), nu doar că fusese întemnițat la Văcărești și trimis în judecată de Consiliul de Război, dar puțin a lipsit „ca să apară în fața plutonului de execuție” (S. Diamandi), spre marele regret (!) al unor români cu autoritate, în ochii cărora respectivul act de dreptate apărea „ca o slăbire a disciplinei naționale”.

Toate aceste belele ale lui Stere nu se datorează nicicât detașării sale până la totala ignorare a interesului național (la mijloc era doar o eroare de calcul și perspectivă, marele hulit neprevăzând intrarea Statelor Unite în război și dezmembrarea Austro-Ungariei, drept aceea refuzând afilierea la politica „instinctului național” a lui Ionel Brătianu, Take Ionescu și Nicolae Filipescu), ci faptului că a rămas în teritoriul ocupat de nemți, unde editează ziarul „Lumina” pentru a ataca Guvernul României refugiat la Iași, ba chiar pledează pentru răsturnarea dinastiei, cu toate că România era în război și el deținea în armata română gradul de colonel!

Scriitorul Diamandi recunoaște cu onestitate că „politica lui Stere a fost complet greșită” și că, din punct de vedere aparențial, „unele din aceste fapte constituiau grave infracțiuni la codul justiției militare”, mai ales pe timp de război...

Dar acțiunile, respectiv abaterile lui Stere de la normele obștești de comportament, trebuie analizate și judecate în strânsă corelație cu următoarele circumstanțe atenuante:

1) A rămas în teritorul ocupat de nemți la cererea expresă a lui Ionel Brătianu;

2) În condițiile vitrege pentru țară din acea perioadă (cumplitele înfrângeri suferite de armata română, primejdia rusească, nesigurul ajutor venit din partea antantiștilor), lui C. Stere nu i se poate tăgădui buna credință întru servirea țării și neamului, ci cel mult calea aleasă;

3) N-a fost mobilizat ca ofițer activ, ci „a primit benevol o însărcinare pe lângă cartierul general” (S. Diamandi);

4) Potrivit mentalității sale de revoluționar, pe care și-a format-o în atmosfera revoluționară a intelectualității rusești, Stere înțelegea să se supună doar imperativelor conștiinței sale, nicidecum – precizează Diamandi – „prescripțiilor codului elaborat de autorități și opinia public”.

Cum spuneam mai sus, după retragerea din politică în anul 1930, profesorul și publicistul Constantin Stere devine „solitarul de la Bucov”, adică scriitorul atât de viguros, încât mulți români au regretat sincer faptul că el s-a amestecat în politică, în loc să-și fi folosit timpul, energia și talentul pentru scrierea unei opere, pe care (atâta câtă e) Sterie Diamandi, dintr-un surplus de gentilețe, o pune pe același plan cu opera lui Liviu Rebreanu, alături de care dobândește rangul de maestru al romanului românesc „de proporție și factură occidentală”, prin coincidența plină de tâlc că doi dintre cei mai buni romancieri ai noștri „ni i-au dat provinciile alipite”.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News